Introspecții picturale. Confesiuni elective

Mă bucur să scriu din nou despre creația pictorului Liviu Suhar. Expoziția retrospectivă „Introspecții picturale” ar fi trebuit să fie deschisă în 2023, cu ocazia aniversării a 80 de ani de viață, însă din cauza pandemiei de COVID a fost amînată, astfel că a fost vernisată pe 11 februarie, la Galeria „Octav Băncilă” din Iași sub direcția curatorială a Mariei Bilașevschi. Expoziția a cuprins tablouri din ultimii ani, care îl reprezintă tematic și stilistic pe Liviu Suhar, deși există, așa cum s-a întîmplat mereu de-a lungul timpului, și schimbări. Lucrările exprimă stări sufletești diferite, artistul ferindu-se de preluarea aidoma a unor formule tip, chiar dacă îi aparțin.

Liviu Suhar, cu o activitate impresionantă, profesor universitar și fost decan la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași, întemeietor al unor prestigioase asociații de artă, iubit și admirat de foștii studenți, și-a creat un stil propriu, recognoscibil, deși unele teme ale tablourilor sale au fost abordate și de alți artiști. Numeroși artiști, absolvenți ai Liceului de Artă din Iași, ai Universității de Artă „George Enescu” din Iași, îl consideră un mentor, fiind admirat și iubit pentru deschiderea generoasă spre mai tinerii confrați de breaslă. În prezent, cu excepția momentelor cînd au loc evenimente de cultură și artă la Iași ori la Suceava care să-l solicite personal, artistul trăiește și creează la Iacobeni (județul Suceava), locul natal.

După absolvirea studiilor universitare la Cluj, în anul 1968, Liviu Suhar a ajuns repede la un stil creator personal, sursele de inspirație fiind lumea satului bucovinean cu peisajele lui, cu modul său de conviețuire bazat pe tradiții, ritualuri și pe credință, pe o spiritualitate a locului în același timp universală, la care s-au adăugat și alte teme, ca peisajul și muzica, abordate în realitatea lor firească, pămînteană – dar într-o viziune sintetică, pictate în planuri largi –, apoi supusă transfigurării, metamorfozării, ceea ce înseamnă alte registre ale naturalului și suprarealului.

Sînt expuse acum, în economia spațiului, doar cîteva peisaje pictate in Bucovina, chiar la Iacobeni: Biserica Evanghelică și Biserica albă, avînd fiecare o profundă încărcătură spirituală, și un Peisaj italian (Roma), din seria peisajelor ce ne amintesc de vechea Helladă, de locuri de întîlnire a unor civilizații vechi, unde, printr-o transfigurare aproape imperceptibilă, toate formele aparțin unui plan mai vast decît cel al prezentului. Avînd încredere în puterile miraculoase ale culorilor, impresia este de plenitudine și profunzime, datorate amplelor desfășurări construite în planuri ferme, în culori evocatoare, încorporînd o istorie a locului. Contrastele cromatice, umbrele și luminile, formele condensate, culorile intense – roșul fiind suveran – într-o lumină specială, purificată de tot ce i-ar putea periclita claritatea, ne apropie de viața prezentă pe care o bănuim acolo, chiar dacă oamenii lipsesc din peisaje.

Se menționează adeseori in cronici, începînd cu anii ʼ70-ʼ80, influențe și ecouri suprarealiste ale artei metafizice în creația sa, observîndu-se prezența unui element care ține de fantastic, legăturile cu spiritualitatea românească, cu lumea satului bucovinean. Mundus est fabula – lumea e o poveste –, îți vine să rostești privindu-i tablourile. Liviu Suhar este un umanist care nu exclude surpriza imaginației, evitînd însă tenebrosul, existențele congestionate de febră. Alte tablouri oferă impresia unui ceremonial rafinat, a unei pulsații sesizabile, chiar cînd s-a inspirat din obiceiurile locale din nordul Moldovei, pînă la rădăcinile civilizației mediteraneene, a unei conștiințe a unității lumii. Liviu Suhar aparține locului care i-a marcat viața, dar este și european, se raportează la civilizația mediteraneeană, la o spiritualitate ce merge adînc in timp, avînd nostalgia a ceva ce ar dori să capteze și să păstreze.

Multe tablouri prezintă obiecte necesare existenței omului de-a lungul timpului în spațiul rural. Oale și ulcele de lut, covata (multifuncțională), alte obiecte – unele, folosite de generații – au fost pictate într-o viziune aproape sculpturală, redîndu-le materialitatea, concretețea formală, rezistența și pregnanța lor de-a lungul vremii, fără să fie vorba de o imitare lipsită de expresivitate. Vedem obiecte legate de activitățile femeilor în gospodărie. Formele sînt clare, puternice, lipsite de detalii, fiind trecute într-o dimensiune simbolică. Fiind atît de multă vreme în preajma omului, folosite de el, aceste obiecte încep să se metamorfozeze, sînt animate, antropomorfizate după modele omenești, devenind deosebit de expresive, conturîndu-se o adevărată narațiune picturală. Unele încep chiar să se dematerializeze, să devină totemuri, forme cu semnificații simbolice care ne stimulează imaginația. Între aparență și esență se creează relații speciale ca într-o procedură alchimică. Prin metamorfozare, ele sînt transfigurate și animate, participînd la noua lor existență, transmițînd o fluidă vibrație relațiilor formale. Ritmul, „larma” dialogului acestor obiecte umanizate determină cîmpul magnetic al imaginilor, stimulul care precipită așteptările, intensitatea unor vise care prind viață. Și cine ar putea vorbi mai bine despre viețile ori visele oamenilor dacă nu obiectele făcute din lutul care ne cuprinde pe toți și toate cîte sînt? Unele nici nu mai sînt obiecte, au primit gesturi, indicii, chiar forme umane care comunică animate, pictate de Liviu Suhar cu tandrețe și adesea cu umor sau cu trimitere spre oniric, spre metafizic. Prin transfigurare, formele pătrund într-un alt plan decît cel al prezentului, ne fac să medităm, să privim altfel prezentul.

Obiectelor le-a adăugat în etape mai timpurii imagini inspirate de ritualuri, de urători, de personaje enigmatice și măști pictate în concretețea lor, dar și ca prezențe dematerializate, stranii, ce au pornit în călătorii dincolo de timp și spațiu. Numeroase tablouri au legătură cu lumea muzicii, care este – alături de dans – o expresie directă a totalității în legătură cu atitudinile fundamentale ale spiritului. Artistul vrea să ne amintească de vîrstele omenirii, ale Antichității, cînd un imn gnostic avea curajul să rostească: „Cine nu cîntă și nu dănțuiește nu știe ce se întîmplă, nu știe cursul lumii”. Ca urmare, o trăsătură a tablourilor sale este vitalismul unei seve robuste ce ne întoarce la vechii zei ai Helladei, cu poveștile lor, la ritualuri hrănite din speranță, iar muzica devine un stimul ce determină formele să se structureze pe un anumit ritm care îi creează privitorului disponibilitatea să simtă că se întîmplă ceva ce are legătură cu devenirea noastră, acel ceva păstrat difuz în memorie. Se asigură chiar schema sonoră a ritmurilor, o inițiere pe care o  săvîrșește prin imagini. În unele tablouri, muzicanții și instrumentele lor au fost pictați cu accent pe plasticitatea formelor tratate chiar sculptural. Formele sînt puternice, reale și totuși par să aparțină unui tărîm din prezent și în același timp atemporal. Pictorul este un constructor, un componist de mare valoare, implicînd și culorile. Multe tablouri sînt pictate în pastă densă și totuși formele par mai mult năluci, sînt ritmate energic și totuși par maleabile, metamorfozabile. Personajele au atitudini statuare și totuși adeseori par că se încheagă din destrămări, încredințîndu-li-se o învestitură metafizică. „Faptele sufletești sînt incorporate în ordinul natural ca orice fenomen fizic” – spunea Mircea Eliade. Formele se răsfrîng unele în altele pentru a accede la ceva esențial. În multe tablouri, muzicanții, datorită, desigur, concentrării și trăirilor muzicale, îndelungatelor repetiții, au luat forma instrumentelor la care cîntă, o adevărată osmoză, fiind intensificată impresia de plenitudine și profunzime a actului muzical.

Liviu Suhar este pictor și se folosește de pata de culoare (chiar culoarea-formă), simplificată uneori pînă la limita abstractizării, și se pot observa acordurile dintre contraste, roșu și verde în zone ample. Nu pot să nu mă opresc la roșul ars, cu accente dramatice  uneori, ca de jar, la roșul „suharian” prezent în aproape toate tablourile artistului, la contrastele umbră-lumină, fără ca formele să fie vreodată  sumbre, fiind evitată nota tragică în numele vieții, al vrajei frumuseții și a continuității. Se observă, totuși, că atmosfera tablourilor create în ultramarin, prezente în expoziție, glisează înspre mitologic, suprarealism, metafizic, cu personaje insolite, cu oglindiri magice, cu o atmosferă ce ne determină să medităm.

În creațiile mai recente, artistul recurge parcă mai des la geometrizare, la esențializare, la concizie, deși aceste direcții de exprimare erau prezente și în etapele sale timpurii. Instrumentele muzicale, la fel ca obiectele legate de existența omului, au păstrat pe suprafețele formelor, în memoria lor, legătura invizibilă cu cei ce le-au avut în preajmă ori le-au folosit, fiind evocatoare, sugerînd o prezență metafizică.

Liviu Suhar a căutat în adîncurile civilizației rurale, pentru a-i surprinde miraculosul dincolo de ceea ce apare la prima vedere, transferînd înțelesurile în plan metafizic pentru a afla relațiile întrepătrunse între om și ceea ce ne înconjoară. Dincolo de diversitatea tematică, tablourile lui Liviu Suhar au ceva comun, transfigurarea la care se referă și pictorul: „Pentru mine, realitatea nu semnifică doar cadrul material la care îmi raportez existența fizică, ci ea reprezintă camera tezaurului ce adăpostește idei, visuri, aspirații și infinite sugestii pentru transformarea lor  în opere de artă“.