Livia ȘTEFAN & Cătălin CEAUȘOGLU - Despre fațetele unei libertăți iluzorii

Acest taifas cinefil între scriitori s-a purtat pe marginea cîtorva dintre filmele selectate pentru „Taifas – Festival de film și cultură balcanică“, ediția a doua, ce va avea loc la Timișoara în perioada 15-20 octombrie. Mai multe detalii despre proiecțiile de film (cu focus Yorgos Lanthimos) și evenimentele conexe (lectură de poezie, concert de muzică lăutărească autentică, delicii din bucătăria balcanică, Disco Party balcanic ș.a.) la taifasfestival.ro.

Livia ȘTEFAN: Ziceai să începem altfel, dar începutul meu preferat e ăsta: mi-ar plăcea foarte mult să ne axăm pe detalii și stări. Și totul e spoiler.

Cătălin CEAUȘOGLU: Disclaimer: stările de care vorbești sînt personale și țin de varii contexte. Să nu ne-njure nimeni dacă filmele nu-i vor trezi aceleași stări ca nouă.

Să precizăm că sîntem și cîrcotași? 

Eu, de data asta, mai puțin. Pentru că – spoiler alert – mi-a plăcut ce am apucat să vedem din selecție. Ceea ce mi se întîmplă rar la festivaluri, apropo de cîrcotit.

Despre One of those days when Hemme dies (r. Murat Firatoglu, Turcia, 2024) am zis că nu e pentru mine, însă ceva a stăruit și acum sînt la polul opus. A întors gîndurile în favoarea lui.

Mie mi-a plăcut cum a început. M-au prins imaginea, culorile saturate, lipsa oricărui nor, a umbrelor, simțeam cum arde soarele și tensiunea generată de arșiță între oamenii care munceau la cîmp. Roșiile – atît de roșii că nu puteai să nu te gîndești la sînge. Ceea ce probabil a și intenționat regizorul.

Vezi, de-asta am ales dialogul. Te consideri un om liber?

Nu. Ar fi dovadă de aroganță, ca să nu zic mai mult. Cred că am cedat multă libertate pentru altele. Tu?

Nu. Cîteva libertăți micuțe am, însă. Cum ar fi să recunosc că nu mi-am putut stăpîni plictiseala. Am crezut că nu se mai termină, mă întorsese în timp, amintindu-mi cît de epuizant este să muncești pe cîmp, în plin soare, de nevoie. Nu m-am gîndit la sînge, la violența roșului, la insistența lui. Am îndrăgit scenele cu Eyup chinuit de motoretă – pornitul, alergatul pe lîngă ea. Ba chiar așteptam cu înfrigurare s-o facă bucăți.

Tu așteptai un Falling Down (r. Joel Schumacher, 1993) și ai primit opusul. O combinație orientală de road movie cu coming of age.

Da, așteptam o izbucnire! Iar filmul mi-a amintit de povestea lui Harap-Alb, pe care nu-l simpatizez deloc, așadar am pornit cu o prejudecată. Toate personajele din film îl ajută pe Eyup să nu omoare pe cineva prin întîrzieri și deturnări. Bărbatul care vorbea despre trandafiri, celălalt, de ți-a plăcut ție, care dormea în magazinașul lui, în timp ce la televizor rula desenul animat cu Heidi și chiar și desenul e un personaj. Abia a doua zi am înțeles felul în care filmul și tumultul lui lucrează în privitor. 

Lentoarea orientală. Cînd a apărut pistolul, la fix o treime din film, mi-a fost clar că, orice ar zice Cehov, nu se va trage cu el. Dar asta nu m-a deranjat, filmul a avut un farmec de 1001 de nopți, de dulceață de trandafiri, nu știu.

Notez că personajul meu preferat este motoreta. Grija și loialitatea lui Eyup față de ea o transformă din ceva mecanic, neînsuflețit, în mîrțoaga pe care nu o lași la greu.

Motoreta asta le salvează viețile și lui Eyup, și lui Hemme. Ia să fi avut o mașină smart, cum avea cumnatu-său…

Firul libertății

Mă întrebam dacă este vreun fir care să lege toate filmele selectate, doar că nu m-am gîndit la libertate pînă n-am văzut că-i tema acestei ediții a festivalului. Te-ai gîndit la asta?

Nu, creierul meu nu merge așa. În schimb, m-am întrebat dacă e vreo legătură între acel puf de plop care dansează în vînt și punga de plastic din American Beauty (r. Sam Mendes, 1991), dacă regizorul a pus-o acolo ca pe o referință culturală care ne unește, pentru că toți simțim cîteodată că e insuportabil de multă frumusețe în lume. Este libertatea firul?

Cred că a fost tratată prin opoziție. Am văzut întîi Arcadia (r. Yorgos Zois, Grecia, 2024) și, după One of those days..., m-am gîndit că selecția surprinde cît mai multe fațete ale unei libertăți iluzorii. Cum luăm noi anumite decizii, dictate de disperări și pasiuni pe care nu le putem stăpîni. Oricît ne-am considera noi de liberi, sîntem prizonierii propriilor noastre emoții, sîntem dominați. În poezie e foarte ușor și să expui și să maschezi lucrurile astea, îmi e familiar terenul. În Arcadia, toate întîmplările sînt consecințele unei aventuri.

Și aventura nu e și ea consecința a ceva? Știi cum se spune, că dacă ne uităm suficient de mult înapoi vedem Big Bang-ul. Sau păcatul originar. 

Un carusel al consecințelor nevoii noastre de libertate.

Kyuka: Before summer’s end (r. Kostis Charamountanis, Grecia & Macedonia, 2024). Vreau să spun că la început m-a iritat formatul vizual, 4:3, cu colțurile rotunjite. E o modă în ultima vreme cu aspectele acestea speciale. Pătrat, 4:3, mult alb-negru. Mi se pare că, în cele mai multe cazuri, asta dovedește slăbiciune. N-a fost cazul aici. Concentrarea imaginii, mai ales cînd are ca subiect figurile personajelor, sporește senzația de intimitate și adaugă valoare. Kyuka e un film sensibil și intim, ce zici?

Da, intim și cald. Tocmai citeam Noaptea oracolului a lui Paul Auster (trad. Iulia Gorzo, Editura Pandora M, 2022) și acolo am dat peste parabola lui Flitcraft, personajul lui Dashiel Hammett din romanul Șoimul maltez (trad. Vali Florescu, Editura Paladin, 2018) care, aflat în proximitatea morții, decide să-și schimbe viața, abandonînd totul imediat – soția, casa, slujba, orașul. Ironia e că începe o viață trasă la indigo după cea veche – noua soție era copia fidelă a primei. Parabolă care apare și în Kyuka – Anna pleacă, părăsindu-și copiii, soțul pasionat de pescuit, și se căsătorește cu alt bărbat pasionat de pescuit, face alt copil – păstrează același tipar. Duelul dintre cei doi bărbați este o scenă fantastică! Un slam poetic, un dialog sacadat, pasional, cu replici care se ciocneau, se întrerupeau, se suprapuneau. Înduioșător ilustrat și felul în care își protejau fragilitatea pe care o împărțeau Elsa și Konstantinos, frate și soră.

E o țesătură diafană, fragilă acolo, ca un voal. Scena despre care vorbești, a confruntării, conține în sine o doză inerentă de violență, iar regizorul a reușit să găsească un mod de a o face care să protejeze țesătura filmului. Ceva foarte greu. Mai sînt și momentele de poezie pură, în care discuția telefonică dintre Babis și Anna e ilustrată cu imagini subacvatice. În mod normal aș fi strîmbat din nas, dar aici au fost atît de bine folosite, încît n-am nimic de comentat. Ah, și, dacă ai remarcat, personajele au doar prenume. Sînt doar ei și atît.

Doar ei și povestea destrămării unui întreg, urmată de încercarea de a reconstrui pe fragmentele împrăștiate și de a da un răspuns unei întrebări dureroase. O observație excelentă cu doza de violență!

Mulțumesc. Iar a ta, cu destrămarea și reconstrucția, îmi aduce aminte de Minunile (2014) lui Alice Rohrwacher, un film din același registru, doar că acolo pare să fie un proces continuu, la nivel micro. Și sînt tot felul de momente, dulci, amare, momente de suspans, de surpriză, mijloacele de exprimare sînt foarte diverse, distribuția excelentă, iar muzica inspirată. Aria „Vesti la Giubba”, din opera Pagliacci (Ruggero Leoncavallo, 1892), apărută de nicăieri, m-a lăsat mască (pun intended), iar muzica grecească nu e cea obișnuită prin taverne. Ar trebui să găsesc și ceva de criticat, dar nu-mi trece nimic prin cap, poate ai tu?

Nu, nimic. Cum ai zis tu, o poveste tristă spusă foarte frumos. Mama Mara (r. Mirjana Karanovic, Serbia, 2024) ar putea lua lecții de la Kyuka.

Mulți ar putea, dar mi-e teamă că unele lucruri nu se învață. Apropo de Mama Mara, avem o scenă la început în care regizoarea folosește o tehnică împrumutată parcă din jocurile FPS: camera stă în ceafa protagonistei, încercînd să ne pună în locul ei. Numai că asta merge pe cîmpul de luptă, a mers și la Son of Saul (r. László Nemes, 2015), unde ascundea ororile lagărului, ne proteja de ele. Aici de ce ne protejează? De rudele care comentează din off? I-am înțeles rostul peste cîteva minute, după ce am făcut cunoștință cu „împietrirea” Marei, dar, ca intrare în poveste, pentru mine n-a mers.

Ce mi-a plăcut a fost abordarea unei teme care mă apasă și pe mine – îmbătrînirea femeii, singurătatea ei. Însă felul în care a fost speculată povestea și tot ce a încercat să includă – amantul mult mai tînăr ca un fel de leac naturist împotriva durerii, amînarea doliului, chiar incapacitatea de a jeli, cariera –, toate mi s-au părut tratate cam prea tezist pentru gustul meu. 

Mie mi s-a părut bine făcută prima parte a relației dintre Mara și Milan, cea fizică, și cred că la sfîrșitul ei a început stagnarea. Aș fi văzut filmul escaladînd în continuare vîrful acesta abrupt al subiectului, dar, în loc de asta, a coborît la bază și a apucat alene pe delușorul descoperirii post-mortem a lui Stefan. Ceea ce n-ar fi fost rău dacă ar fi fost ceva de descoperit. 

Ceea ce nu putem spune despre Arcadia. Sînt fascinată de filmulețul ăsta bizar, dureros și comic. 

Filmuleț și comic, doi termeni pe care nu i-aș fi asociat niciodată cu Arcadia.

Îl alint diminutivîndu-l pentru că m-a impresionat. A avut momente comice multe: chiar felul în care tratează moartea, ședința de spiritism făcută deasupra unui poster cu o femeie goală – folosirea unui obiect atît de personal, intim și profund uman, dacă te gîndești că astfel de abordări spirituale au fost prezentate mereu decente și sobre. Comic mi s-a părut și barul plin cu morți despuiați, care fie beau și fumau, stînd în poziții plictisite și indecente la mese, fie făceau sex. M-am gîndit că poate au plecat de la ideea de petite mort, expresie atribuită stării post-orgasm de pierdere temporară a conștiinței. Să atingă climaxul pentru a-și aminti împrejurările morții lor, murind în timp ce ei sînt deja morți, da, un umor negru delicios aici.

Mie mi-a scăpat complet umorul negru, poate pentru că am fost foarte concentrat pe amănunte. Primele douăzeci de minute sînt despre ele, despre amănunte. Din cauza lor, Arcadia este unul din acele filme care trebuie văzute de două ori. Protagonista răstoarnă o vază care se face țăndări doar ca să reapară neatinsă în următoarea scenă. La prima vizionare ori îți scapă, ori o pui deoparte ca pe un artificiu regizoral, vreun flashback neimportant pentru poveste. Dar nu e nimic neimportant, Zois controlează totul la virgulă. Aflăm unde sîntem la minutul 21. În Arcadia, după cum ni s-a spus încă din titlu. Tărîmul mitic în care lumea de aici și cea de dincolo se întîlnesc. Acum, Arcadia mai era și una dintre Danaide, femeile care-și omorau soții, dacă vrei să vezi lucrurile și din unghiul ăsta.

Apropo de mitologie, Arcadia era considerată și un fel de paradis, nu pentru muritori, însă aici locul e o bodegă de categoria a treia ocupată de fantomele oamenilor, nu de zeități. O cîrciumă-purgatoriu în care morții se întîlnesc să se plîngă că nu-s lăsați să plece. M-am întrebat deseori, cînd ruminam la cei dispăruți, dacă în felul ăsta îi țin captivi între granițe, în loc să-i las să plece. Și car după mine chiar și fantoma unui cîine, atît de mult m-a impresionat și asta și m-a pus pe gînduri. 

Înțeleg. Dar cîinele nu are pantofi. Și mai sînt probleme, dacă e să intrăm în detalii. De pildă, dacă sîntem doi care cărăm aceeași fantomă, cum o împărțim? Dar să nu fim cîrcotași, filmul e bun, eu l-am văzut la Sarajevo și am sperat să cîștige, însă a pierdut în fața unuia romînesc, mai bine situat din punct de vedere… no comment. Merită văzut în festival, că după aia e puțin probabil să mai fie de găsit.

Dar avea zgardă. Pentru pantofi, o explicație plauzibilă ar fi nevoia de closure. Ca un fel de rămas-bun pe bune.

Ai vreun favorit clar?

Arcadia, sînt fan underdogs & inconfortabili. Tu?

La fel, pentru că tot țin cu filmele de genul acesta și nu cîștigă niciodată.

Livia Ștefan este poetă: ultima carte publicată: Thanato Hotel, Casa de Editură Max Blecher, 2022/2019. Cătălin Ceaușoglu este prozator; ultima carte publicată: Șapte povești care nu se termină bine pentru toată lumea, Editura Nemira, 2022.