Lumea văzută din pădurile sacre ale Vietnamului

Pe lîngă pădurile întinse de stejar ori cele înalte de molid, păduri atlantice, umede, din zonele tropicale, ori taigaua rece, din nord, păduri adînci, virgine și parcele de exploatare, pădurile copilăriei, din apropierea satului sau centurile verzi prin care respiră orașele, mai sînt, pe lumea asta, și păduri spirituale. Acest fenomen este frecvent întîlnit și cel mai bine reprezentat cultural în Asia de Sus și de Sud-Est. Dacă lărgim însă conceptul o să le găsim, într-un fel sau altul, în multe alte zone de pe întregul glob.

Potecile de intrare în obscuritatea acestor păduri pleacă din comunitățile etnice ale Vietnamului. Marea majoritate a celor 54 de grupuri etnice care conviețuiesc în această țară trăiesc în pădurile din munți. Dependenți de resursele naturale și de dinamica pădurii, cultura lor este una dintre cele așa-numite culturi bazate pe păduri (forest-based cultures). Pe scurt, sînt și ei frați cu codrul. Pentru aceste comunități, pădurile nu reprezintă doar un spațiu de locuit și mediul din care își iau resursele materiale pentru viața de zi cu zi. Ele sînt, în același timp, universul dominat de forțe și dinamici ce se vor descoperite și înțelese, pentru că de ele depinde viața comunității.

Populațiile indigene nu au un concept, un termen care să numească aceste păduri spirituale. Acesta s-a creat în urma cercetărilor antropologice care au identificat anumite păduri ca fiind intim legat de viața unor comunități și semnificative pentru acestea. Pădurile spirituale cuprind însă două categorii de păduri ce poartă un nume în cultura etnicilor: păduri sacre și păduri bîntuite. Relația oamenilor cu pădurile spirituale din jurul satelor este determinată fundamental de plasarea lor într-una dintre aceste tipologii.

Pădurile sacre sînt în general păduri bătrîne, mereu populate de animale periculoase pentru om (tigri, șerpi) și de ființe supranaturale. Cuprind, în general, bazinul unui rîu cu izvoarele și pîraiele care îl adapă și de care depinde satul sau rețeaua de sate.

Pădurile bîntuite (pădurile cimitire, unde își îngroapă morții) se află, în funcție de subcategoria lor, mai aproape sau mai departe de comunitate. Oamenii care mor de moarte bună la o vîrstă înaintată sînt îngropaţi în aceste păduri bîntuite aflate aproape de sat, cei care sfîrșesc din cauza unor boli neaşteptate ori a unor accidente sînt îngropați în pădurile bîntuite aflate mai departe de comunitate.

Toate aceste păduri spirituale sînt protejate de oameni și de forțele supranaturale care le populează. Încălcarea regulilor care dau cadrul interacțiunii cu aceste păduri este urmată de sancţiuni venite din partea comunității și a forțelor supranaturale. Pădurile spirituale nu sînt doar în posesia și administrarea spiritelor, ci și a oamenilor, astfel drepturile și responsabilitățile avute asupra lor fiind împărțite.

Granițe conceptuale

Limitele pădurilor sacre nu sînt stabilite de granițe fizice clare, nu au hotare fixe, ci sînt marcate de granițe conceptuale, dinamice. Bătrînii comunităților transmit din generaţie în generație criteriile ce caracterizează aceste păduri și poveștile care le consfințesc. Astfel, pădurile cu arbori mari, bătrîni și deși, cu specii periculoase, diversitatea mare a plantelor (printre care multe specii medicinale), prezența izvoarelor, a pîraielor și a rîurilor sînt elementele principale care fac o pădure sacră. Aceste păduri sînt întinse, cuprind în ele mai multe sate și mai multe grupuri etnice și sînt protejate de toate aceste comunități.

Pădurile bîntuite au însă granițe fixe, clar stabilite de fiecare comunitate și, în general, este interzis să intri în pădurea bîntuită a unei alte comunități.

Această formă dinamică de a marca hotarele unui spațiu natural de interes pentru conservare dezvăluie profunda înțelegere a Naturii, ca univers plastic, în continuă schimbare și evoluție, ca spațiu ce nu poate fi cuprins de limite clare marcate pe o hartă reprezentată fizic. Dincolo de asta, dezvăluie capacitatea acestor culturi de a înțelege că acea formă de Natură, ce reprezintă sursa și resursa vieții, nu poate fi prinsă între niște granițe rigide marcate de oameni. Aceste păduri reprezintă forța vitală a vieții și implicit a comunității, oamenii sînt cei care trebuie să se adapteze cultural la ea și nu ea la cultura oamenilor.

Caracterizarea pădurilor pe baza acestor concepte dinamice, fără impunerea unor limite fixe, dezvăluie o mentalitate îndepărtată de cea a colonialismului și străină de sisteme birocratice care, din nevoia de putere și control, pierd relația firească cu lumea din jur și cu adevărul ei, încercînd prinderea și strangularea sa în hărți fizice, marcate clar de limite și hotare.

Pădurile spirituale au rolul de a proteja comunitatea de primejdiile văzute și nevăzute, fizice și spirituale. Astfel, protejarea pădurilor sacre apără comunitatea de dezastre fizice, naturale (precum alunecări de teren, inundații și secetă), dar și de atacul animalelor. E firesc să fie așa, atîta vreme cît aceste păduri intervin semnificativ în dinamica debitelor rîurilor, a calității apei, fixează versanţii și asigură un areal în care animalele sălbatice să trăiască fără a fi nevoite să vină în localități pentru hrană.

Pădurile bîntuite apără comunitatea de primejdiile spirituale, pe care comunitățile le înțeleg ca epidemii, morți subite sau dereglări ale ciclurilor firești din comunitate și din Natură. Pădurile bîntuite reprezintă un spațiu sacru, ambivalent. Giorgio Agamben spune că termenul de tabu stă la baza termenului de sacru și este caracterizat de o ambiguitate de sens: tabu înseamnă tot ce este în acelaşi timp nobil şi blestemat, demn de veneraţie şi susceptibil de oroare.

Freud, în Totem și Tabu, identifică această ambivalență a termenului, ca avînd în el, în același timp, și binele, și răul, și blestemul, și binecuvîntarea. Am putea spune că pînă și această relație cu spațiul pădurilor bîntuite este o formă ritualizată de raportare la Natură, pe care nu o văd „bună” sau „rea”. Este o spiritualitate ce dezvăluie relația cu vastitatea lumii, cu forțele ce ne pot face nespus de mult bine, dar și devastator de mult rău. Conștientizarea acestui fapt stă la baza sentimentului de sacru față de ceva și pe care oamenii nu îl pot controla.

Dacă felul în care sînt delimitate pădurile sacre ne dezvăluie relația comunităților cu dinamica spațială a Naturii, pădurile bîntuite scot la iveală relația cu forța ei, ambele incontrolabile de către om, dar influențate de acesta.

Relația comunităților din munții Vietnamului cu pădurile din jurul lor ne ajută, poate, să înțelegem mai bine relația noastră, a celor de aici, cu Natura și cu lumea în care trăim. Descoperindu-i pe ei, ne descoperim și pe noi. Ne vedem obsesiile legate de granite și birocrație, de control și dominare, ne sare în ochi tendința noastră maniheistă, impulsul de a împărți totul în alb și negru, în bine și rău. Toate acestea ne țin departe de un exercițiu al înțelepciunii în care ratăm realitatea și înțelegerea, și ne trezim încremeniți și hipnotizați de nevoia de putere, într-o lume sufocată de birocrație. Așa ardem podul nuanțelor dintre alb și negru și ne înstrăinăm tot mai mult unii de alții, într-o lume ruptă în două.

Pînă la capăt, Natura este aceeași peste tot, ceea ce credem despre ea diferă, orice perspectivă asupra lumii venită din locuri străine ne ajută să ne înțelegem pe noi și relația noastră cu lumea din jurul nostru. Să ne uităm la noi cu stranietate.

Alexandru N. Stermin este biolog și explorator, predă la Facultatea de Biologie și Geologie a Universității „Babeș‑Bolyai”, a participat la expediții în jungla Americii de Sud și în Siberia, a fost bursier la Universitatea din Greifswald și la Universitatea de Stat din Rio de Janeiro. Ultima carte publicată: Privirea urangutanului sau despre animalul din noi, Editura Humanitas, 2024.

Credit foto: A. Stermin