„Nu am adaptat O făclie de Paște, a fost o întîlnire cu acest text” – interviu cu regizorul Andrei COHN –

Andrei Cohn semnează scenariul și regia filmului Săptămîna Mare, o adaptare liberă după nuvela O făclie de Paște. Cel de-al treilea lungmetraj al regizorului, cunoscut deja prin titlurile Acasă la tata (2015) și Arest (2019), a avut premiera mondială la Festivalul de Film de la Berlin și este proiectat în România pentru prima dată la TIFF. Alături de actorii Nicoleta Lefter și Doru Bem, mai joacă Ciprian Chiricheș, Ana Ciontea, Mihaela Sîrbu. Am stat de vorbă cu regizorul Andrei Cohn despre cel mai recent film al său.

În nuvela lui Caragiale, Leiba Zibal, hangiul bolnav de friguri, trăiește cu soția lui Sura într-un sat de lîngă Iași. A fost o întîmplare că ați mutat acțiunea din film în Dobrogea?

A fost o întîmplare și nu numai, mie îmi place mult zona aceea. În filmele precedente am filmat măcar o zi în Dobrogea, dacă nu mai multe. În drumul vechi spre mare, de la Călărași, iei bacul de la Ostrov și în zona Bugeacului sînt niște lacuri frumoase, iar lacul Oltina este unul dintre ele. În jurul lacului Oltina sînt niște cătune, acolo am filmat Săptămîna Mare.

Ați filmat Acasă la tata tot la mare, nu-i așa?

Da, la 2 Mai. Iar în filmul Arest acțiunea începe tot în Dobrogea. Sigur, nu e Dobrogea așa cum ți-o imaginezi. În primul rînd, am filmat acolo pentru că și mie, și lui Andrei Butică  (directorul de imagine, nota red.), și lui Cristian Niculescu (scenograful filmului, nota red.) ne-a plăcut. Dar, pe lîngă asta, mai sînt niște motive care țin de textura locului. E un loc în care determinările naționale sînt mai degrabă diluate și care vorbește mai mult despre natura omului. Într-o altă parte a țării, cred că explicațiile lucrurilor care se întîmplă în film ar fi fost mai simple.

Ce vreți să spuneți prin determinări? Vă referiți la comunități sau la etnii?

Da, nimeni nu e chiar la el acasă acolo, în Dobrogea. Sînt foarte mulți oameni care vin din toate părțile, trăiesc aici multe etnii: turci, tătari, evrei. Totodată, există posibilitatea relației cu străinul. Dar cine este acest străin? Pe mine m-a interesat foarte tare să mut discuția din film, din spațiul unor determinări simpliste de tipul „ăsta e locul meu”, într-o zonă umană, care nu mai are legătură doar cu pămîntul de sub picioare.

Personajul principal Leiba Zibal trece printr-o transformare teribilă generată de frica justificată pe care o reprezintă Gheorghiță, argatul său, care îl amenință că va veni să-i distrugă casa în noaptea de Paște. Care ar fi asemănările – dar și deosebirile – din film cu nuvela lui Caragiale, scrisă acum peste o sută de ani?

Sigur că asemănarea cu eroul din Caragiale constă în faptul că și lui Leiba al meu îi e frică, iar diferența mare constă în faptul că parte din amenințări sînt fabricate de propria lui imaginație, în cazul personajului meu.

Și în carte e la fel...

Totuși, în povestirea lui Caragiale există amenințarea concretă, mai mult decît atît, în carte Gheorghe vine în final. Vorbim în carte despre o poveste în care amenințarea este 100% concretă și se și materializează. Or, atunci cînd vrei să vorbești despre presiunea la care este supus Leiba și despre frica mocnită, latentă, în care trăiește permanent Leiba, eu m-am  hotărît să diluez lucrurile astea, relația simplă cauză-efect din nuvela lui Caragiale.

De cine se teme, în cazul dvs., Leiba?

Un răspuns simplu ar fi: de întreaga comunitate, în interiorul căreia el face acest balet pe sîrmă, și de Gheorghiță. Dar, în film, am hotărît ca lui Leiba să-i fie frică de la bun început, căci el este un om care veghează din momentul anterior conflictelor din film. Deci rădăcinile acestei frici vin dinaintea succesiunii evenimentelor din film. Am încercat să pun lucrurile în scenă astfel încît să deschid o discuție despre asta, căci rădăcinile fricii lui Leiba se pare că sînt vechi.

Puneți în film problema antisemitismului. Ați ținut cont, cînd ați scris scenariul, și de alte texte literare sau nonliterare?

Am ținut cont, însă nu pot să vorbesc despre o documentare, căci acest subiect e cu mine dintotdeauna, prin natura lucrurilor. Ar trebui să numesc foarte multe surse, dar, uite, una importantă pentru mine este Imaginea evreului în cultura română a lui Andrei Oișteanu. Dar în film e vorba despre o abordare poetică, personală asupra lucrurilor. Pînă și conceptul de adaptare nu e unul mimetic, ci vorbește mai degrabă despre relația mea cu textul. Adică, pînă la urmă, cînd spun că am schimbat povestea lui Caragiale e doar o formulă convențională, pentru că în realitate nu am schimbat, așa s-au așezat lucrurile pe care le-am citit în mintea mea. De aceea aș spune, mai degrabă, că nu am adaptat O făclie de Paște, a fost o întîlnire cu acest text.

Apare în  Săptămîna Mare un limbaj de o duritate extremă. Aceeași duritate se manifestă și în relația de cuplu dintre Leiba și Sura. Și m-a frapat că Sura, care e net superioară intelectual, vorbește și agramat. Nu am înțeles de ce ați optat pentru tipul acesta de dialog. Cum s-ar explica el?

Din punctul meu de vedere, fără să influențez lectura pe care ați avut-o asupra filmului, cei doi soți nu sînt la mare distanță de oamenii din sat. Adică faptul că ei vehiculează oarece clișee cu damf biblic nu îi recomandă pe ei ca pe niște oameni foarte citiți. Asta era în discursul tuturor, fără ca să se impună cine știe ce lecturi. Deci, repet, eu am încercat să îi apropii pe cei doi și de spațiul în care trăiesc. Există această imagine-clișeu a evreului care e deasupra comunității. M-a frapat că a apărut nu de multă vreme un album consistent cu imagini, cu fotografii făcute pe peronul unde opreau trenurile la Auschwitz, iar cei mai mulți oameni veneau din sate, aveau broboade, căciuli. Or, pe mine m-a interesat acest adevăr al evreului care face parte din comunitate. Ce vreau să spun este că e foarte încărcată de prejudecăți această imagine a evreului care e diferit. Pe mine mă interesează la propriu să-l integrez. Preocuparea mea constantă e de a face din figura evreului una integrată în context.

În filmul dumneavoastră precedent, Arest, spațiul îngust este ca o parabolă a României anilor ’80. În Săptămîna Mare, încadraturile largi „eliberează” un spațiu bucolic, impresionant prin lărgimea cadrelor. E o speranță în natură care se lovește puternic de oameni. Ce rol are natura în construcția relației dintre personaje?

Sînt mai multe aspecte aici pe care le-ați menționat. Lărgimea cadrului, față de îngustimea lui din filmul Arest, vorbește despre o altfel de închisoare în realitate – în cazul ăsta, e vorba despre izolare. Iar izolarea am considerat că poate fi reprezentată așa și face parte din poveste.

La asta duce izolarea din film?

Nu îmi permit să mă gîndesc la ce duce filmul după ce el s-a încheiat, o să-mi permit să mă rezum la ce face el. Dar nu depinde de mine, ci de cîtă disponibilitate vor avea cei care îl privesc să regăsească în povestea asta mai mult decît este.

Dar povestea din film are foarte multe paliere pe care le poate citi spectatorul. Filmul e lung și solicitant, nu-i așa?

Sînt sigur de asta. Singurul lucru care va face diferența între spectatori este disponibilitatea lor. Revenind la ce mă întrebați, în afară de lărgimea cadrului mai există și această frumusețe a lucrurilor din cadru despre care vorbiți, a naturii așa cum este, foarte frumoasă. Iar acesta e unul din lucrurile pe care le-am ales cu bună știință pentru că slujește gîndului că noi aducem porcăriile în lume, dar că lumea, așa cum e, este în sine frumoasă. Ea nu însoțește dramele oribile, în variante alb-negru, așa cum ne-a obișnuit cinema-ul, ea este pur și simplu frumoasă. Pe mine m-a interesat să profilez aportul nostru la lume în felul acesta.

Dacă ar fi să asociați filmul Săptămîna Mare unui tablou sau unui pictor, la ce v-ați gîndi?

Nu am lucrat neapărat în sensul ăsta, chiar dacă am legături de durată cu pictura. Nu m-am raportat în mod special la un curent sau la un pictor anume, dar pot să spun că mă gîndesc la Isaac Levitan.

În relația de cuplu Leiba (interpretat de Doru Bem) – Sura (interpretată de Nicoleta Lefter), ea pare să conducă lucrurile. De ce se întîmplă așa?

Există motive documentare despre rolul femeii în gospodăria evreiască și cel al bărbatului, dar nu m-aș crampona de ele, aș spune că așa m-am hotărît să-i privesc, ea mai concretă, mai în relație directă cu realul, iar el cu o disponibilitate mai mare de a căuta sensul lucrurilor, activitate care de multe ori ne duce în direcții stranii, nebănuite. Damful de cercetare metafizică e foarte periculos și, în cazul lui, dar și al altora ca el, toate se duc în zone periculoase.

Ce e decor construit în film și ce e sat adevărat?

E foarte mult decor construit în jurul unei case foarte mici, cu două camere, camera cuplului și cea a copilului. Aia era casă-casă, iar în jurul ei e construit tot hanul. Mie mi s-a părut că ar fi grozav să se întîmple decorul, probabil imposibil, dar Cristian Niculescu, scenograful filmului, a făcut chiar să se întîmple acel decor. Satul există, iar locurile în care am filmat sînt oarecum transformate. Spațiul unde am filmat e departe de orice, se ajunge greu, e plin de animale și mașinile trec rar pe acolo. Și cînd ajungi acolo simți asta, nu e numai în kilometri, e în starea lucrurilor, iar nivelul de sărăcie al oamenilor de acolo este inimaginabil. Nu e departe de ce se întîmplă în film cu adevărat. Nu m-am mai gîndit să fac un film de epocă, m-am gîndit să adaptez povestea la ziua de astăzi. Eli, copilul din film, e din sat, de acolo.

Și scenele de noapte surprinse de Andrei Butică sînt de o frumusețe uluitoare. A fost complicat la filmare?

Da, a fost complicat din multe motive. Cînd te miști în spații mari, timpul trece repede, fără să fi reușit să filmezi, se impunea o echipă mai mare, mijloace mai multe ca să acoperi acest tip de spațiu.

interviu realizat de Roxana CĂLINESCU