„Nu rațiunea și poezia conduc lumea, dar acestea o fac viabilă” – interviu cu ilustratorul Emmanuel GUIBERT –

Emmanuel Guibert (n. 1964) este ilustratorul și naratorul benzii desenate din albumul Fotograful (traducere de Alina Marc-Ciulacu, Editura Seneca, 2024). Apărut între 2003 și 2006, în trei volume, Fotograful este un proiect complex – reportaj foto și bandă desenată – născut din colaborarea dintre Didier Lefèvre, autorul fotografiilor și jurnalistul martor al experiențelor descrise în carte, Emmanuel Guibert și  Frédéric Lemercier. Albumul descrie misiunea umanitară a ONG-ului Medici fără Frontiere în Afganistan, în 1986, în plin război ruso-afgan, misiune surprinsă de obiectivul unui tînăr jurnalist francez aflat pentru prima dată într-o zonă de conflict armat. Folosind îmbinarea dintre fotografie și bandă desenată, cartea dezvăluie efectele devastatoare ale războiului, precum și curajul medicilor care salvează vieți.

Într-un interviu din 2020, apărut în Libération, afirmați că „de fiecare dată, aștept, fără a face ceva în acest sens, o anume întîlnire, iar aceasta se întîmplă de fiecare dată”. Și, într-adevăr, cu excepția benzilor desenate adresate copiilor, opera dumneavoastră are un caracter memorialistic, documentar, și se naște din întîlnirea cu un persoană pe care o admirați, pe care o iubiți. Spuneți adeseori povestea unui om. Cum l-ați întîlnit pe Didier Lefèvre și ce anume v-a convins că povestea lui trebuie spusă?

L-am întîlnit pe Didier Lefèvre cînd aveam paisprezece ani, iar el douăzeci și unu. Așadar, eram prieteni de multă vreme cînd, douăzeci de ani mai tîrziu, ne-am apucat de această trilogie intitulată Fotograful. În urma unei după-amiezi petrecute împreună, examinînd fotografiile din misiunea din 1986, i-am propus spontan să facem o carte, fiind eu impresionat de calitatea poveștii și a fotografiilor sale. Ne-am apucat imediat de treabă.

Care este relația dumneavoastră profesională cu fotografia? Este aceasta o sursă de inspirație, o unealtă în procesul documentării sau face parte din instrumentele narative pe care le folosiți?

Fotografia este, în general, un instrument de documentare cînd mă apuc de o bandă desenată cu context istoric. În mod excepțional, pentru Fotograful și pentru o altă carte intitulată Des nouvelles d’Alain, realizată în colaborare cu reporterul Alain Keler, ea a devenit un instrument narativ, așa cum spuneți, o componentă a paginilor de bandă desenată.

Legat de întrebarea anterioară, cum credeți că se citește diferit o bandă desenată față de o carte doar cu text? Putem discuta despre un alt tip de literație, cea vizuală? Spre deosebire de Franța, în România producem și consumăm (încă) foarte puțină bandă desenată.

Banda desenată este un mod de exprimare complet, care poate aborda orice subiect. Ea oferă o experiență evident diferită de cea a literaturii, dar, în mîinile unor autori talentați, paleta sa de emoții și învățăminte este foarte vastă și nu e cu nimic mai prejos decît alte modalități de povestire.

Un lucru remarcabil referitor la munca dumneavoastră este că vă străduiți, de la o operă la alta, să variați tehnicile și mijloacele de expresie. Cum anume ați ajuns la stilul esențializat din Fotograful, a cărui paletă de culori pămîntii și linii sobre creează un univers vast și nefamiliar, totodată amenințător și copleșitor prin frumusețea sa?

Mulțumesc pentru compliment. Am încercat mai întîi altceva, un stil mai „fotografic” în redare, imaginîndu-mi că fotografiile reale s-ar integra mai bine. Aspectul era atrăgător, dar nepotrivit pentru acest amestec. Am înțeles că, dimpotrivă, trebuia să accentuez contrastul dintre desen și fotografie pentru a fi eficient. Așa că am adoptat conturul bine definit și suprafețele de culoare, aplicate de complicele meu Frédéric Lemercier.

În Fotograful pare că războiul, conflictul, este un filtru prin care personajele văd lumea. Cartea surprinde întîmplări violente și știm, din alte creații artistice, că linia dintre groază și empatie este una foarte fină. Cum ați reușit să ilustrați aceste situații grave, păstrînd experiența lecturii angajantă?

Cred că privirea naratorului, Didier Lefèvre, precum și a celorlalți protagoniști ai misiunii, permite acestei povestiri să evite oroarea, fără a-i disimula însă efectele. Aceleași circumstanțe comentate de oameni mai puțin onești, mai puțin scrupuloși, mai puțin pudici, ar fi putut denatura complet această poveste.

Declarați într-un alt interviu că Fotograful reprezintă marele dumneavoastră succes. A cîștigat cele mai prestigioase premii pentru bandă desenată din spațiul francofon și cel american: Les Essentiels d’Angoulême (2007) și Eisner Awards (2010). Cu ce credeți că iese în evidență Fotograful în comparație cu celelalte cărți de bandă desenată pe care le-ați creat?

Mi se pare că acest amestec de fotografii și desene nu a avut multe precedente în această formă. Cred că acest lucru, pe lîngă calitatea mărturiei, a atras atenția publicului.

Secvențe ilustrate

Credeți că banda desenată este o formă potrivită pentru a povesti despre conflicte armate, despre război, dar și despre evenimente istorice la modul general?

Am spus că banda desenată își găsește locul peste tot. De-a lungul timpului, războaiele au fost povestite prin secvențe ilustrate, la popoarele antice, trecînd prin tapiseria Reginei Matilda, miniaturile indiene sau persane, sulurile de pictură chinezească, cronica care îmbină desenul și textul fiind o formă potrivită pentru a trata orice subiect epic.

O bună parte din operele dumneavoastră abordează teme umanitare sau sociale. Am în minte aici La Guerre d’Alain și Des nouvelles d’Alain. În cazul Fotografului, deși povestea așază omul în obiectiv – în sensul că urmărește destinele lui Lefèvre și ale medicilor din echipa Médecins Sans Frontières –, aflăm despre un conflict care durează de foarte multă vreme, despre efectele devastatoare ale războiului asupra tuturor celor implicați, mai ales asupra celor vulnerabili, și sîntem impresionați de curajul medicilor care salvează vieți, în cele mai precare condiții. Poate de aceea Fotograful se citește în primul rînd ca un manifest pentru pace, ca o mărturie privind iraționalitatea și violența războiului. Cît de mult vă preocupă impactul social, la nivel de mentalități, al operei dumneavoastră?

Lucrările răspund unei nevoi irezistibile de exprimare. Impactul lor real asupra mentalităților este foarte aleatoriu și greu de măsurat. Nu este egal cu zero, departe de asta, dar este constant combătut de impulsurile noastre distructive. Din păcate, nu rațiunea și poezia conduc lumea, dar ele sînt cele care o fac viabilă.

Sînteți unul dintre acei norocoși care și-au descoperit vocația încă din copilărie. Cum vă păstrați vii interesul și motivația în această meserie?

Tocmai evitînd să o transform într-o simplă meserie. În esență, rămîne un joc în care experimentez noi tehnici an de an, desfășor alte activități (în special, muzica și artele plastice, gravura, litografia) pentru a evita repetitivitatea pe care o poate avea activitatea de autor de bandă desenată. Și am norocul ca munca mea să fie, în general, bine primită, iar succesul, chiar dacă nu este colosal, este constant și rezonabil remunerat, un vector de motivație și bunăstare.

În timpul misiunii, Didier poartă cu el un exemplar din Voyage avec un âne dans les Cévennes de Robert Louis Stevenson. Întîmplător, menționați într-o altă discuție că Stevenson este unul dintre eroii dumneavoastră. Ce cărți purtați cu dumneavoastră în timpul călătoriilor?

Tocmai citesc un admirabil mic volum scris de Stevenson, un alt jurnal de călătorie, intitulat Cu vîslele pe Escaut, canalul de Willebrock, Sambre și Oise. Este un jurnal foarte poetic, plin de observații și fapte reale, despre o plimbare pe apă cu canoe, împreună cu un prieten scoțian, pe căile navigabile din nord-estul Franței. Întotdeauna am o carte la mine.

interviu realizat de Monica ȘERBAN