„Parcurgem o epocă prin excelență fluidă” – interviu cu Roxana TOLICI –

Pînă pe 21 decembrie puteți vedea, la Galeria Mobius din București, expoziția de grup Dublă expunere la feminin. E vorba despre un proiect hibrid, în care se întîlnesc zece artiste și zece scriitoare. Am stat de vorbă cu Roxana Tolici, inițiatoarea proiectului, despre acest demers expozițional și editorial, care vorbește despre corespondențe și care pune împreună limbaje artistice contemporane.

De la ce a pornit Dublă expunere la feminin în 2014?

Cred că mai întîi de toate a fost o necesitate personală de a explora un teritoriu încă nou pentru mine la vremea aceea – arta contemporană –, folosind un instrumentar familiar mie, literatura. Pe mine povestea asta cu arta contemporană m-a absorbit total și cumva neașteptat, a fost o nebunie din care nu am mai putut ieși, deși nu aveam nici un fel de experiență, nici măcar vreo pregătire de bază în zona asta. Însă o serie de evenimente care au ținut de viața mea personală m-au condus în acest loc și, în momentul în care am ajuns aici, mi s-a schimbat complet optica asupra vieții, percepția asupra lumii, asupra propriei mele persoane. La început m-am speriat – era și faza asta că nu terminasem o facultate în domeniu și mă gîndeam adeseori că sînt inconștientă să-mi asum o asemenea responsabilitate, fără nici o pregătire la activ. În același timp simțeam că era prea tîrziu să mă mai întorc din drum, mă prinsese deja; e ca atunci cînd te îndrăgostești și o vreme nu-ți dai seama ce se întîmplă, pînă într-o dimineață, cînd te uiți în oglindă și te izbește realitatea în față. Și înțelegi că nu mai poți face nimic altceva decît să trăiești acel sentiment. Fix asta mi s-a întîmplat mie cu arta – nu-mi propusesem ceva anume, nu știam unde o să ajung, dar am știut că va trebui să îmi asum acest parcurs, cu tot ce va aduce el. Și pot spune cu cea mai mare sinceritate că nu a fost și nu este o cale ușoară, dar pentru mine a fost și este unul dintre cele mai frumoase și intense lucruri care mi s-au întîmplat pînă acum. 

În 2014, eram activă oficial de vreo doi ani pe scena de artă contemporană, iar traseul vieții mele pînă să fac acest pas a fost legat de literatură și de zona editorială. Așa că nici nu prea aveam cum să renunț complet la literatură, era prima mea dragoste, primul loc care mi-a oferit libertate și siguranță. Și, în cele din urmă, am ajuns să combin destul de des cele două zone, nu doar în Dublă expunere. Mă fascinează spațiul care se formează între limbaje diferite, mi se pare că e acolo un teren foarte fertil, în care poți descoperi perspective neașteptate, nu există rigori academice, ești liber să te joci și să interpretezi. Și arta, ca și literatura, este foarte mult despre libertate. Una dintre frustrările cu care m-am luptat în perioada aceea de început a fost generată pe de o parte de reticența unei părți semnificative a publicului de a articula ceva, orice, despre o lucrare de artă sau despre o expoziție. Pe de altă parte, mă exasperau și textele curatoriale care erau de multe ori elitiste, mare parte din ele veneau împachetate în cuvinte pe cît de pretențioase, pe atît de goale. Adică da, înțelegeam că scena de artă era încă tînără, că nu aveam o cultură vizuală cu tradiție și că era mult de recuperat, dar mă uitam și la ce se oferea publicului. Eu, una, nu reușeam să rezonez deloc cu genul acela de limbaj, mi se părea chiar impropriu, de multe ori nu înțelegeam mai nimic din el. Eu simțeam acut nevoia de sinceritate și autenticitate, însă oamenii păreau să se blocheze în cuvinte și-n formulări de lemn. Și uite așa am ajuns la Dublă expunere. Intuiam că recuperarea aceasta atît de necesară va fi un fiasco dacă vom rămîne blocați pe tradiționala cale a formelor fără fond. Și am propus un joc. Haideți să privim lucrări de artă și să vedem ce povești descoperim în ele. E un joc din care toți jucătorii au de cîștigat, nimeni nu are cum să piardă. Și cam așa a fost. Pînă la Dublă expunere, lucrurile stăteau de cele mai multe ori invers – imaginile erau create pentru a ilustra un text. Inițial, eu n-am făcut altceva decît să propun o inversare a procesului, dar mi-am dat seama ulterior că mecanismele sînt complet diferite și că această inversare ține doar de stratul de suprafață. Uite, e celebra frază din Geneză care începe așa: „La început a fost cuvîntul...“ și întotdeauna mi s-a părut că, indiferent cît mult adevăr conține în ea – pentru că da, sigur, lumea se umple de semnificații odată cu punerea în cuvînt a componentelor sale –, indiferent cît adevăr conține, a existat totuși ceva înainte de cuvînt, ceva ce a făcut necesară apariția cuvîntului. Și dacă ne uităm la tot procesul prin care trecem din momentul în care ne naștem, imaginea vine înaintea cuvîntului. Vedem lumea înainte să o putem numi. Cred că există multe feluri de înțelegere și deslușire a ceea ce trăim și cred că asta mi-am propus și propun, de fapt, prin acest proiect – să explorăm în afara tiparelor, să schimbăm perspectivele, să ne jucăm.   

Cum a fost să-l revizitați ca formulă și concept acum, după exact un deceniu?

A fost intens. Cred că mai intens decît în 2014, pentru că atunci, fiind prima oară, am avut un soi de detașare care mi-a permis să trec prin etapele proiectului mai ușor. Cred că atunci eram mult mai concentrată pe logistica proiectului decît pe proces în sine. Eram foarte atentă la cum formulam structura lui. Știam cum vreau să fac lucrurile – de exemplu, știam că vreau să las cît mai multă libertate scriitorilor, să nu le indic o lucrare anume, să le permit să aleagă singuri, să nu le dau un număr minim sau un număr maxim de pagini, practic să intervin cît mai puțin posibil în proces. Și astea sînt detalii care s-au păstrat și la ediția din 2024. Însă acum, la zece ani distanță, am știut și cum să nu fac unele lucruri.

În 2014, am ținut mult la întîlnirile fizice dintre artiști și scriitori – pentru cîteva dintre ele, chiar m-am dat peste cap să le fac să se întîmple. Acum nu am mai simțit nevoia asta. Poate și pentru că două dintre participantele în proiect nu mai sînt fizic printre noi – și mă refer aici la două mari artiste: Geta Brătescu și Ecaterina Vrana. Apoi, s-au adăugat elemente noi în arhitectura inițială a proiectului – expoziția de grup Dublă expunere la feminin care, deși însoțește cartea, este o entitate distinctă în proiect. Și asta îmi place foarte mult: faptul că, deși formează împreună un construct, atît cartea, cît și expoziția pot exista independent una de cealaltă, pot genera alte și alte povești. Aici mi-am dorit să ajung, de fapt, în punctul de unde se poate vedea procesul acesta de generare continuă a noi și noi înțelesuri, a noi și noi perspective. Este ceva magic, este creație continuă, de realități și ficțiuni posibile.  

Ce s-a schimbat de atunci pe piața de artă de la noi?

Am mai crescut, dar mai avem ceva drum de parcurs pînă la maturitate. Sigur, scena s-a mărit – au apărut noi galerii, spații de artă independente, reviste noi dedicate zonei; în 2015 a avut loc prima ediția a bienalei Art Encounters de la Timișoara, în 2018 a avut loc deschiderea oficială a Muzeului de Artă Recentă – primul muzeu de artă privat din ultimele opt decenii –, s-au deschis noi case de licitații, au apărut noi tîrguri de artă. Multe dintre colecțiile începute în anii 2000 au ajuns la maturitate, deja putem vorbi de mai multe generații de colecționari. E multă forfotă, public din ce în ce mai numeros, mai dezinvolt, mai implicat.

Cîtă nevoie e de genul acesta de proiect hibrid și fluid, în care sînt puse împreună limbaje diferite? Cel al artei plastice și cel al literaturii.

Parcurgem o epocă prin excelență fluidă, în care granițele se topesc – și nu doar la nivel de limbaje. Sigur că limbajele sînt primele care semnalează schimbările de paradigmă în societatea umană, deci eu cred că o să tot experimentăm în zona aceasta liminală. Arta, la fel ca și literatura, nu face altceva decît să surprindă și să redea esențele tari ale epocii în care este concepută. Și pentru că fluiditatea este miezul acestor timpuri, genul acesta de proiect va fi – este deja, cred! – din ce în ce mai des întîlnit.

Ce a fost greu în acest demers?

Faptul că la scurt timp după ce l-am început am pierdut-o pe mama. Și am parcurs acest an sub impactul produs de această apocalipsă personală, lucrînd la două proiecte mari – Dublă expunere la feminin și Premiile Ecaterina Vrana pentru Tinere Artiste – ambele construite în jurul vocilor creative feminine, ambele cu o arhitectură complexă, cu un număr mare de participante, două proiecte care au creat pentru mine, în acest context, un spațiu de siguranță, impregnat cu o energie pe care nu am mai întîlnit-o pînă acum, care mi-a permis să mă regăsesc, să înțeleg ce era de înțeles și, încet-încet, să mă reformulez.    

Ați căutat corespondențe între lucrările artistelor invitate și scriitoarele care semnează textele?

Nu am apucat să le caut pentru că au devenit foarte repede evidente; se văd cu ochiul liber, de departe.

Ce ați putea să-i spuneți cuiva care intră în expoziție, fără să știe ce se întîmplă în arta plastică și nici în literatura contemporană, despre Dublă expunere?

Cred că i-aș spune: „Hai să te învăț un joc! Îl știi deja, trebuie doar să vrei să-l joci“. Poate că am parcurge împreună elementele expoziției – lucrările, fragmentele decupate din texte. Și pornind de la ele, ne-am juca.

Mi s-a părut că există un aer de familie în această expoziție/proiect, ceea ce m-a emoționat. Mai ales că două dintre artiste nu mai trăiesc, și mă gîndesc la Ecaterina Vrana și la Geta Brătescu. E important acest lucru pentru dvs.?

Nu găsesc cuvinte să-ți răspund la întrebarea asta. Este foarte-foarte important.

Ce v-ați dorit de la acest volum/album? 

Cred că tot ce mi-am dorit să se întîmple s-a întîmplat. Și pentru asta, nu pot fi decît profund recunoscătoare tuturor – participantelor în proiect și tuturor oamenilor care au făcut posibilă această desfășurare de forțe. 

interviu realizat de Ana Maria SANDU