Parthenope – viața unui om

● Parthenope (Italia-Franța, 2024), de Paolo Sorrentino.

Paolo Sorrentino creează din nou o lume a nostalgiei, un spirit pierdut, mediteraneean, al reflecţiei, căutărilor şi verilor calde pe litoral; reflecție şi pierdere, potrivite de data aceasta pe umerii unei femei copleşitoare: Parthenope (Celeste Dalla Porta). Născută din mare, ea reprezintă mai mult decît un nume şi o referință la Napoli – este o stare, o contradicție, o poezie trăită; straturi-straturi se ascund în coaja acestui cuvînt. E ceva dincolo de rațional, unde intervin harul, închipuirea, miracolul. Frumusețea ei o face dorită, dar o izolează. Tinerețea o umple de posibilități, dar o paralizează. Alege să fugă, dar de ce? De propriul potențial? De propria imagine? De incapacitatea de a simți complet?

Parthenope se construieşte ca o panoramare lentă asupra coastelor sufletului ei. Exact ca acea mişcare de cameră care mătură Napoli, încercînd să-i cuprindă vastitatea, dar sfîrşind prin a demonstra că e imposibil. Există lucruri care nu pot fi conținute, aşa cum există suflete care nu se lasă prinse. Parthenope este unul dintre ele. În ciuda frumuseții de zeiță, se vede mică, insignifiantă. Crede că doar pierde, că nimic nu o va mișca vreodată.

Dar ce e dincolo de spectacol? Ce rămîne după această reprezentație? Sorrentino plasează personajul la limita dintre marile adevăruri şi un estetism aproape calofil. Parthenope e prinsă ca într-o nuntă simbolică a celor mai puternice familii din sudul Italiei, unde unirea trebuie demonstrată în fața publicului; tînără, superbă, încă profund influenţabilă, asistă – se simte gîtuită. În faţa ei, se dau la o parte limitele, pereții, cearşafurile, într-un exercițiu retoric spre găsirea substanței unice, grației divine, marii frumuseți – Perfecțiune şi Armonie în Haos. Ea pleacă ultima, gustînd din această dulce u(o)rgie – sau miracol; depinde cum îl înţelege(m).

„Nu ai crede că dorința e un mister, iar sexul înmormîntarea lui?“, întreabă retoric tot ea, jucăuş-degajat, cu puţin timp înaintea ciocnirii cu marile frămîntări, cu maturizarea sa, cînd acest act carnal (profund erotizat de regizor) încă nu devine mai acut o marfă, un schimb la care ea încearcă aproape întotdeauna – de parcă soarta lumii ar fi în joc – să nu ia parte. Dar ceva o trage, o ţine.

Parthenope e sedusă la un moment de calea uşoară („credeam că voi putea deveni actriță”), dar, în fine, alege drumul sinuos – academic, fără panaş: antropologia – poate şi pentru a se pedepsi de ceea ce are impresia că poartă ca povară: frumusețea, inteligența, sentimentul că toţi vor să-i fure ceva. Captivă, ea totuşi nu le permite, jucînd mereu pînă foarte aproape de actul în sine rolul amantei – ar putea fi a tuturor, dar va sfîrşi a nimănui. Pentru ea, lucrurile ar putea fi atît de uşoare. „Eşti o femeie rară. Pentru că nu profiți de propria frumusețe.” Aşa că se încăpăţînează să caute suferința autentică, în care înțelege că sălăşluieşte adevărul. „Dar adevărul e de nedescris.”

Şi de ce antropolog, „chiar dacă nu ştii ce înseamnă antropologia?” – o remarcă ironică a profesorului ei (Silvio Orlando), la rîndu-i măcinat de tragedie. Poate pentru că există şansa ca această meserie să reprezinte poarta spre a cunoaşte puțin mai bine oamenii, lumea. E şansa ei de a se refugia acolo unde lucrurile devin ceva mai suportabile: în cunoaştere, în acele teorii care aduc pace, sistematizînd debandada. Poate că vrea să ajungă banală, cenuşie – să-şi arunce aura cît mai departe, pentru că doar aşa se poate suporta.

„Sînt un mister sau o fraudă?”, „Nu pot preda antropologia dacă nu ştiu ce e antropologia” – aceste afirmaţii, rostite spre final, vin să completeze tabloul: ele funcţionează ca metaforă a felului cum de multe ori bîjbîim prin întuneric şi aflăm adevărul doar atunci cînd imaginile devin estompate – pentru că lumina lor iniţială e orbitoare şi ne incapacitează în a percepe în mod real ce se întîmplă. Aşa că, chiar dacă, evident, antropologia stă în capacitatea şi chiar în arta de „a vedea“. E simplitatea amăgitoare pe care profesorul Marotta i-o lasă moştenire.

Pentru Parthenope, antropologia nu e doar o alegere profesională, ci o încercare de a se distanța de propria condiție. În acest oraş, oamenii trăiesc şi mor pentru „motive fără sens“. Îl urăşte, dar nu se poate desprinde de el. Napoli, oraşul lui Paolo Sorrentino – el pare să revină la nesfîrşit la aceleaşi teme, confirmînd că un regizor spune de fapt, din nou şi din nou, aceeaşi poveste. Iar filmul lui compune viaţa ca pe un show şi se întreabă, cu o divină ironie, ce e dincolo de această mască. Sorrentino creează lumi. Felul cum pune în scenă toate aceste gînduri şi considerații – aforisme, le-ar putea numi unii răutăcioşi – este irepetabil. Aşa cum tonul face muzica, în manieră sălăşluieşte, aşadar, adevărul.

E o căutare nesfîrșită, mereu aceeaşi, pe care Parthenope, ruptă din coasta creatorului său, o percepe; se ghidează după ea, se pune în situaţii-limită, cu toate că nu se simte niciodată liberă cu adevărat. Intuieşte că ceva îi scapă, că o forţă nevăzută o-nfrînează. Vrea eliberare – dar „libertatea nu vine pe uşă“. Caută din ce în ce mai deznădăjduită o cale de ieşire, dar către ce? Cine ar putea să i-o ofere şi, mai ales, ar fi ea capabilă să o accepte? Acolo unde alții ar căuta răspunsuri în religie, fior sexual sau jocuri meschine de putere, ea vrea ceva mai mult – sau pur şi simplu altceva. Vrea să cunoască, să cuprindă, iar această cunoaştere devine calea, arma, dar şi criptonita sa. Vrea să cunoască viaţa, moartea şi miracolul – şi, dacă se poate, deodată.

Parthenope se preface astfel într-o variantă esențializată, mai suplă, a parcursului solitarului Jep Gambardella din La Grande Bellezza. Amîndoi sînt condamnați să trăiască cu demonii propriei singularități. Dar ce îi face cu adevărat excepționali? Şi în ce măsură au dreptul să o arate trufaş? Sorrentino pune aceste gînduri în scenă cu eleganța şi ironia care îl definesc. Pentru că, la final, această ironie rămîne singurul lucru ce te mai poate face să zîmbeşti, amar, realizînd că, fiindcă ai ştiut totul, ai murit „tînăr şi singur“.

O dilemă magnifică: cum trebuie trăită viața?

Ion Indolean este critic de film.