„România a schimbat cursul vieţii mele de scriitor” – interviu cu scriitorul Paul BAILEY –

Paul Bailey (16 februarie 1937 – 27 octombrie 2024) este singurul scriitor britanic nominalizat la Booker Prize care a scris nu unul, ci trei romane cu subiect românesc. Fost actor, autor de romane, memorii, biografii și volume de poezie, premiat cu E.M. Forster Award, Somerset Maugham Award și George Orwell Prize, Paul Bailey a publicat romanele La „Jerusalem” (1967; Univers / Minerva, 1996 / 2006), A Distant Likeness (1973), Peter Smart’s Confessions (1977), Bătrînii soldați (1980; Univers / Minerva, 1996 / 2005), Gabriel’s Lament (1986), Sugar Cane (1993), Kitty și Virgil (1998; Minerva, 2005), Unchiul Rudolf (2002, Humanitas, 2008), Chapman’s Odissey (2011) și Băiatul prințului (2013, Polirom, 2014). Interviul de față a apărut în revista Dilemateca nr. 40 din 2009.

Timp de opt ani aţi fost actor; cum aţi ajuns să jucaţi teatru?

Cariera mea în teatru a fost lipsită de orice strălucire. M-am hotărît să devin actor pe la cincisprezece ani, cînd am avut rolul principal în trei spectacole şcolare: Sarah, Ducesa de Marlborough, într-o piesă acum uitată, a lui Norman Ginsbury, intitulată Viceroy Sarah; Emma Woodhouse, într-o adaptare nu prea reuşită a Emmei de Jane Austen, şi Regele Henry al IV-lea, în prima parte a piesei istorice omonime a lui Shakespeare. Apoi am aplicat pentru o bursă la London County Council şi am cîştigat-o. Asta însemna că bursa mea de studii la Central School of Speech and Drama din perioada 1953-1956 a fost plătită de un departament al primăriei locale. În acest timp jucam în tot felul de roluri de adolescenţi şi de tineri delincvenţi în piese de televiziune şi în seriale poliţiste.

Am părăsit şcoala dramatică în vara lui 1956 şi am fost actor profesionist pînă în 1964, cînd am decis că e de-ajuns. Interpretasem roluri foarte mici la Shakespeare Memorial Theatre din Stratford-on-Avon, cu un an înainte ca The Royal Shakespeare Company să fie înfiinţată. În 1959, cînd am jucat, pentru English Stage Company la Royal Court Theatre, rolul principal în piesa Annei Jellicoe, The Sport of My Mad Mother, spectacolul a fost retras după numai două săptămîni. O parte din public a fost amabilă cu noi, dar cei mai mulţi spectatori ne-au insultat, ne-au ironizat şi ne-au huiduit la scenă deschisă.

Ştii cum se spune, că înveţi din greşeli, iar eu cu siguranţă am învăţat din greşelile mele – nici o critică nu este mai importantă decît autocritica... Oricum, nu m-am rupt complet de teatru, printre prietenii mei se numără mulţi actori.

Cum v-aţi decis să scrieţi literatură?

În timpul liber citeam clasicii literaturii engleze care îmi erau atît de utili în „cariera” de actor şi cred că ştiam deja că scrisul este adevărata mea vocaţie. Pe vremea aceea lucram la Harrods, celebrul magazin, şi acolo am învăţat multe despre ciudatele căi ale comportamentului uman. Am început cu poezie şi am scris destul de multă poezie proastă în acei ani.

„Cel mai trist loc de pe Pămînt”

Cum a început povestea dvs. românească?

Prima dată cînd am venit în România – în primăvara lui 1989 –, am fost oripilat şi năucit de ceea ce am văzut şi auzit. Trebuie să recunosc că România de atunci mi s-a părut cel mai trist loc de pe Pămînt. Am văzut mizeria în care trăiau românii, frica, suspiciunea, teama de a vorbi liber... Oamenii erau suspicioşi unii cu alţii pînă în punctul în care deveneau paranoici. Am stat atunci numai o săptămînă, dar acea săptămînă aş putea spune că a schimbat cursul vieţii mele de scriitor. Am văzut oameni stînd la coadă pentru pîine şi pentru bucăţi meschine de carne.

Am fost atunci dus într-un fel de tur VIP, trebuia să văd Casa Poporului, demenţa arhitecturală a „Conducătorului”, versiunea lui kitsch a Versailles-ului, şi am privit la televizor performanţele robotice din Parlament ale lui Ceauşescu. Aflasem despre clădirile vechi demolate la cererea sa şi, cînd m-am întors la Londra, m-am uitat pe nişte albume cu fotografii din Bucureştiul sfîrşitului de secol XIX şi început de secol XX: oraşul, cu bulevardele sale largi şi cu restaurantele de pe trotuare, semăna, într-adevăr, cu Parisul. Acea asemănare însă dispăruse cu totul.

M-a amuzat în mod deosebit faptul că securiştii erau îmbrăcaţi cu regularitate în haine de piele neagră – erau cea mai puţin secretă poliţie din lume –, dar probabil că asta era şi intenţia lor: să fie prezenţi şi vizibili. La un moment dat am făcut o plimbare prin oraş şi, imediat ce am ieşit din hotel, mi-am dat seama că eram urmărit de doi bărbaţi îmbrăcaţi în acele haine de piele neagră. Dintr-odată eram un personaj dintr-un roman de John Le Carré sau Graham Greene.

Pînă să ajung în Bucureşti, presupuneam că Eugène Ionesco este un scriitor absurd. Atunci am înţeles că, de fapt, era un scriitor realist, iar o piesă precum Rinocerii, declaraţia sa plină de adevăr.

Mulţi romancieri englezi – printre care Martin Amis sau Julian Barnes – au scris în ultimii ani ficţiuni inspirate de istoria recentă a Europei de Est. Cum vă explicaţi acest interes?

Martin Amis foloseşte Rusia doar ca fundal, atît, cît despre Porcul spinos, romanul lui Julian Barnes situat în Bulgaria, nu l-am citit încă. În ceea ce mă  priveşte, cele două romane ale mele plasate în România şi în Anglia – Kitty şi Virgil şi Unchiul Rudolf – n-ar fi existat dacă n-aş fi vizitat ţara voastră „tristă, plină de humor” atunci în 1989.

Cum aţi scris aceste două romane?

Kitty şi Virgil a avut nevoie de multă documentare, am citit teancuri de cărţi, bune şi proaste, privitoare la istoria recentă şi veche a României, şi am petrecut mult timp la bibliotecă pentru a mă informa despre familia regală. Am descoperit Istoria Românilor cartea din 1943 a lui R.W. Seton-Watson, o lucrare remarcabilă, scrisă cu multă dragoste şi care mi-a deschis apetitul pentru istoria României. Din păcate, am observat că multe cărţi despre România aflate la bibliotecă nu mai fuseseră împrumutate de mai bine de patruzeci de ani.

Unchiul Rudolf, pe de altă parte, a fost doar pură plăcere a scrisului: l-am scris în opt luni. Poate şi de aceea este una dintre cele mai bune cărţi ale mele. Obişnuiesc să mă ataşez de personajele mele, chiar şi de cadavericul Felix, tatăl lui Kitty, şi de nebuna ei soră geamănă Daisy, dar pe Rudolf cel trist, pe Andrei şi pe părinţii săi i-am iubit, am avut pentru ei o afecţiune cu totul specială. Am fost trist cînd am terminat de scris despre ei; mă obişnuisem atît de mult cu compania lor! După ce am încheiat romanul, n-am putut răbda tristeţea despărţirii de personaje şi am mai scris o povestire, „The Empty Seat”, în care Andrew descrie viaţa fără unchiul său. Merge la concerte şi la operă şi continuă să facă rezervări pentru două locuri, unul pentru el, celălalt pentru fantomaticul Rudolf. Înnebuneşte lent, în maniera celor care îşi pierd punctul de sprijin în viaţă.

Aţi dedicat romanul Unchiul Rudolf Cellei şi lui Norman Manea; cînd şi cum v-aţi cunoscut?

Am citit Despre clovni imediat ce am ajuns acasă după prima mea vizită în România şi am fost amuzat şi îngrozit aflînd cum se trăia sub aceşti Macbeth, dacă i-aş putea numi aşa pe soţii Ceauşescu. Apoi am fost solicitat de către editorii Times Literary Supplement să recenzez romanul lui Norman Manea Plicul negru, lucru pe care l-am şi făcut într-un text destul de lung. Cîteva săptămîni mai tîrziu am primit o scrisoare de mulţumire de la Norman din New York. Apoi, timp de mai multe luni, am devenit prieteni prin corespondenţă, iar cînd Norman şi Cella au venit la Londra, i-am invitat la cină. Ne-am revăzut de cîteva ori la New York şi la Roma şi ţinem legătura prin telefon sau prin e-mail.

V-a ajutat Norman Manea să descoperiţi literatura română?

Sigur, datorită lui Norman Manea am descoperit majoritatea scriitorilor români care acum îmi plac. Ion Creangă, de pildă, a fost tradus prin 1930, dar suna îngrozitor în engleză, nu se înţelegea mai nimic. Mi-ar plăcea să fie retradus, cel puţin cu acea poveste teribil de amuzantă a lui Ivan Turbincă. Tot Norman Manea mi-a vorbit despre Jurnalul lui Mihail Sebastian, publicat mai întîi în State şi despre care am scris un eseu tot în Times Litterary Supplement. Cunosc foarte bine memoriile lui Primo Levi, care a supravieţuit lagărului nazist, am citit şi celebrul jurnal al lui Victor Klemper, dar cred că jurnalul lui Sebastian este cea mai importantă contribuţie la înţelegerea acelei epoci...

Pe lîngă Creangă şi Sebastian, pe care ştiu că îl apreciaţi enorm, vă mai plac Bacovia, Blecher, Mateiu Caragiale...

Da, despre Blecher şi despre Sebastian am scris destul de mult, dar nu şi despre Bacovia, cel puţin nu pînă acum. Destinul lui Sebastian însă are o poveste extrem de emoţionantă şi pentru orice occidental a fost o mare surpriză să descopere un scriitor din Estul Europei, inteligent şi talentat, aflat la curent cu tot ce se întîmpla în culturile europene... Dar Sebastian era şi o persoană extraordinară, un adevărat erou. Pentru mine, el reprezintă decenţa fiinţei umane în timp de război şi într-o societate ostracizantă, care îi interzice să-şi practice meseria şi chiar să trăiască. Jurnalul lui Sebastian a devenit una din cărţile mele favorite din toate timpurile. Am scris şi prezentat la radio o lucrare despre el şi am fost de asemenea încîntat să o intervievez pe unica lui prietenă în viaţă, fosta lui mare iubire, Nadia Lacoste, care locuieşte acum la Paris.

La un moment dat vă documentaţi pentru un al treilea roman cu subiect românesc, inspirat de povestea familiei Bibescu...

Am fost într-adevăr atras de ideea de a scrie un roman despre Emanuel Bibescu, frate al mult mai faimosului Antoine. Cei doi s-au născut la sfîrşitul secolului al XIX-lea, o perioadă foarte interesantă din istoria României, într-o familie foarte cultivată. Mama lor cînta la pian în duet cu Franz Liszt, era o admiratoare a lui Wagner, iar la Paris a ţinut un salon renumit. M-a fascinat viaţa acelei aristocraţii foarte cultivate, cu un destin plin de urcuşuri şi coborîşuri precum cel al ţarilor ruşi. Bibeştii erau o familie dinastică într-o lume săracă. Pătrunseseră în lumea rafinată şi înaltă, cunoşteau muzicieni, pictori, scriitori renumiţi, dar fără ţăranii care să le întreţină moşiile nu şi-ar fi permis acest lux. Pe atunci, doar astfel de familii aveau privilegiul culturii.

Fraţii Bibescu erau prieteni cu Proust şi cred că Proust se îndrăgostise, în secret, de Antoine, căsătorit însă cu fiica prim-ministrului. Emanuel era un tip profund melancolic, pasionat de arhitectură, a călătorit peste tot, în Japonia, în Persia, la Constantinopol, apoi, inexplicabil, s-a sinucis într-un hotel din suburbia londoneză după ce, cu mai bine de o lună înainte, le-a spus tuturor prietenilor că vrea s-o termine cu viaţa. Proust a fost devastat atunci, nu putea pricepe cum un tînăr atît de bogat şi de talentat îşi pune capăt zilelor. Emanuel suferise însă o pareză facială, faţa lui a fost acoperită cu o eşarfă albastră, de aceea cred că e posibil să se fi sinucis din vanitate. Sînt convins că Emanuel era gay. M-a intrigat dintotdeauna melancolia lui şi am vrut să înţeleg de ce s-a sinucis.

Am citit multe mărturii despre cît de greu era să fii gay în anii ’60 şi ’70; acesta a fost motivul pentru care aţi scris An immaculate mistake?

După moartea mamei, care m-a născut dintr-o „imaculată greşeală” la o vîrstă înaintată cînd credea că nu mai poate avea copii, m-am apucat să scriu această autobiografie ca pe o succesiune de scene din copilărie. O scriam doar pentru mine – iniţial nu mă gîndeam să o public –, însă îi tot trimiteam fragmente unei prietene aflate pe patul de moarte în încercarea de a o mai înveseli. Ea este cea care m-a convins, pînă la urmă, să o şi public.

An immaculate mistake este povestea unui băiat din clasa muncitoare, îndrăgostit de Shakespeare şi de poeţii elisabetani, cititor de Dickens şi Jane Austen, înnebunit de Mozart, Bach, Brahms şi Beethoven... Mama era uluită, credea că nu sînt normal, dar eu eram doar diferit fizic. Nu poţi înţelege cum e să provii dintr-o familie din clasa de mijloc, în anii ’50, şi să mai fii şi gay! Nimeni nu vorbea despre asta pe atunci decît în termeni de abuz. Mama credea că homosexualitatea este o perversiune cu care se îndeletniceau doar cei din păturile superioare, o treabă urîtă care niciodată nu i se putea întîmpla unui băiat din clasa muncitoare.

Ca şi alţii, eram un ciudat. Din fericire, revoluţia sexuală din anii ’60 a schimbat atîtea. Istoria mergea într-o direcţie cu totul diferită. Mama se bucura că public, că am succes, că se scrie despre mine în toată lumea... Am hotărît că e prudent să nu-i spun nimic, şi nu pentru că mi-ar fi fost ruşine, dar pentru că am ştiut că ar fi durut-o adevărul pus în cuvinte. Locuiam cu un bărbat, era evident şi cred că a ştiut. Sora mea a înţeles însă devreme şi mi-a spus: „Tu eşti diferit, nu-i aşa!? Să ştii că nu-mi fac probleme”. Au fost printre cele mai bune cuvinte pe care le-am auzit în viaţa mea.

Muzică clasică, musical-uri, jazz

Ascultaţi multă muzică clasică, aţi scris chiar şi un mic eseu despre preferinţele muzicale ale lui Mihail Sebastian... Este romanul Unchiul Rudolf şi o expresie a acestei pasiuni?

Am iubit muzica clasică încă de cînd eram foarte mic, iar acum viaţa fără Bach, Schubert, Beethoven şi ceilalţi ar fi de-a dreptul insuportabilă. Inspiraţia pentru Unchiul Rudolf a fost, de fapt, Richard Tauber, tenorul care şi-a făcut un nume în operetă cîntînd aria „Dalla sua pace” din Don Giovanni de Mozart pe un disc foarte vechi. L-am asociat întotdeauna pe Richard Tauber cu prostioarele sentimentale, dar pe acel disc cîntă sublim o muzică sublimă. Sărmanul Rudolf, tenorul român din romanul meu, cîştigă faimă şi avere cîntînd în spectacole de operetă pe care le consideră triviale…

În acest roman atît de muzical, dincolo de personaje şi referinţe culturale româneşti, evocaţi un episod real: ultimul concert al lui Dinu Lipatti ţinut la Besançon. Dinu Lipatti avea să moară la mai puţin de trei luni după acel concert, la numai 33 de ani.

Da, din fericire, înregistrarea acelui ultim concert a fost imprimată pe disc şi îl ascult frecvent noaptea tîrziu. Este cel mai mare pianist pe care am avut şansa să-l ascult.

Ştiu însă că vă plac mult şi Billie Holliday, şi Ella Fitzgerald, şi că avem chiar o pasiune comună: Peggy Lee...

Sigur, îmi plac şi alte genuri de muzică. Încă de tînăr am făcut o pasiune pentru musical-urile americane din anii ’20-’40. Îi venerez pe Cole Porter, Gershwin, Jerome Kern, Rodgers şi Hart, Harold Arlen… Sînt fericit să mă laud că ştiu pe de rost majoritatea cîntecelor lor. Admir felul în care Ella îşi cîntă baladele şi cum Billie Holiday face orice prostioară să sune ca marea artă.

„Scriu pentru că îmi place”

Aţi debutat în anii ’60; care credeţi că este schimbarea majoră în cîmpul editorial de astăzi?

Cînd a apărut romanul meu de debut, At the Jerusalem, în 1967, publicarea era o afacere foarte onorabilă. Existau sute de librării mici, conduse de femei şi bărbaţi inteligenţi, care ştiau exact ce vindeau. Marile lanţuri de librării, începînd cu Waterstone’s, au apărut în anii ’80, iar magazinele mici au falimentat între timp. Cred că au mai rămas aproximativ şase în Londra. În acest moment, cînd cultul celebrităţii a ajuns la cote aiuritoare, prezentatorii TV, starurile de film, starurile rock şi foştii participanţi la Big Brother îşi scriu biografiile şi cîştigă enorm, primind sume inimaginabile în avans. Acest gunoi editorial, împreună cu cărţile de bucătărie de mîna a doua, este programat an de an pentru sezonul sărbătorilor, astfel că literatura scriitorilor adevăraţi interesează şi este susţinută tot mai puţin.

Romanele dvs. au fost nominalizate la Booker Prize; v-aţi simţit frustrat că nu aţi cîştigat?

Sigur că îmi doream să cîştig Booker Prize şi sigur că am fost dezamăgit că nu s-a întîmplat. Însă celelalte premii pe care le-am primit sînt încă importante pentru mine. Într-o lume ideală, literatura bună ar trebui să poată supravieţui, financiar vorbind, şi fără premii. Sînt însă un scriitor tradus, am primit destule premii, am beneficiat de numeroase burse... Important pentru mine este să scriu bine, căci succesul este atît de relativ şi de trecător. În literatură doar viitorul contează, ceea ce rămîne în urma ta, ceea ce vor citi oamenii cu mult după ce tu nu vei mai fi printre ei. Asta e singura mare provocare a unui scriitor adevărat.

Aveţi 72 de ani, de ce aţi scris, de ce mai scrieţi?

Scriu pentru că vreau şi pentru că îmi place. Nimic mai simplu – sau mai complicat – decît asta. Scriu romane pentru că încă sînt curios în ceea ce-i priveşte pe semenii mei, scriu literatură pentru că misterul uman nu are capăt şi îmi place să-l explorez în încercarea de a înţelege cît mai mult. Şi scriu împărtăşind ambiţia de-o viaţă a lui Isaac Babel pentru simplitate, concizie şi precizie. Îl citez deseori cu această zicere: „Nici o lamă de oţel nu poate străpunge inima umană precum fiorii unei paranteze la momentul oportun“. Sper ca măcar unul dintre punctele mele să facă acelaşi lucru.

interviu realizat de Marius CHIVU