„ŞI festival”, evenimentul de la malul mării care ia pulsul tinerei generaţii

Un paradox

Mai întîi, un paradox: un festival de teatru, film şi muzică despre tineri şi cu tineri ce se întîmplă într-o staţiune de pe litoral care e mai degrabă pentru familii. E drept că 2 Mai nu e un loc oarecare, aşa cum ar putea lăsa să se înţeleagă o trecere rapidă cu maşina pe şoseaua principală. Mica localitate constănţeană, parte a comunei Limanu, e încărcată simbolic de trecutul în care diverşi oameni de cultură îşi petreceau aici verile, fugind de canicula din Bucureşti şi căutînd o oază intelectuală. De altfel, unii încă o mai fac. Iar în cazul altora, care nu mai sînt printre noi, tradiţia e dusă mai departe de copiii lor, acum oameni maturi, la rîndul lor intelectuali.

Un omagiu în memoria unui mare artist este şi Festivalul de Teatru şi Film „Şerban Ionescu“, redenumit din acest an „ŞI festival“ (inspirată rebranduire, pentru că noua denumire e mai percutantă şi permite infinite jocuri de cuvinte cu ŞI). Un eveniment iniţiat şi organizat de tînărul actor Carol Ionescu şi de celebra actriţă Magda Catone, fiul, respectiv soţia regretatului actor Şerban Ionescu, mort prematur în 2012, la doar 62 de ani. Ediţia a patra, desfăşurată sub tema „şi tu. şi eu. şi împreună”, a avut loc între 20 şi 27 iulie şi a însemnat 70 de evenimente cu intrare gratuită şi peste 150 de artişti invitaţi, din toată ţara.

Atmosfera

Dincolo însă de aceste cifre impunătoare (şi intimidante pentru orice organizator de evenimente culturale), „ŞI festival” m-a impresionat prin atmosfera vie şi neconvenţională pe care o creează. Deşi nu am putut merge decît în ultimele zile, cred că am înţeles ce face ca festivalul să fie special, în afară de pasiunea pusă de tinerii care îl organizează, în frunte cu Carol Ionescu (ce mi s-a părut ubicuu, aşa cum se cuvine pentru cineva în postura lui): se plasează la intersecţia mai multor exprimări şi forme artistice, mai multor generaţii şi mai multor curente de idei, o misiune rară în lumea în care trăim, împărţită în enclave (ideologice) şi dominată de bule (de singurătate). Şi chestionează subtil şi permanent ce înseamnă să fii tînăr, în raport cu ce a presupus asta înainte, şi în ce măsură mai e posibil spiritul comunitar.

Probabil că dialogul acesta vine din perechea mamă-fiu care se află la originea festivalului – fiecare pare interesat de generaţia celuilalt, şi de aici căutările pe care le propune festivalul, prin spectacole de teatru (şapte realizate de tineri absolvenţi şi incluse în competiţie, plus alte cîteva profesioniste), proiecţii de film (zece scurtmetraje în competiţie, de asemenea regizate de tineri, şi cinci lungmetraje), concerte, expoziţii şi un forum de dezbateri (aici i-am putut auzi vorbind pe Alex Tocilescu şi Radu Umbreş, Marina Constantinescu şi Radu Paraschivescu, de exemplu).

Un program bogat, care, timp de opt zile, dinamizează şi animează o staţiune ce mi s-a părut ponosită (senzaţie amplificată de faleza accidentată) şi sufocată de maşini parcate peste tot şi de vile de cazare mai mult sau mai puţin atrăgătoare şi primitoare, înghesuite unele în altele.

Locul

Cu atît mai bizară senzaţia de evadare în alte lumi, cu marea ca fundal mental sau fizic omniprezent, pe care au facilitat-o spaţiile festivalului.

În primul rînd, spaţioasa curte a Taberei de Agrement, ale cărei ziduri au fost spectaculos colorate de artista Wanda Hutira şi ale cărei ascunzişuri au găzduit o expoziţie de fotografii realizate de Adi Bulboacă, inventive instalaţii de artă create de zece tineri designeri, scenografi şi arhitecţi, sub coordonarea Velicăi Panduru, dar şi un atelier de scriere dramatică ţinut de Peca Ştefan.

Aceeaşi curte a Taberei de Agrement a fost locul unde, în timpul zilei, s-au desfăşurat dezbateri (pe teme serioase, dar pe un ton lejer), iar seara, concerte şi proiecţii de film, prelungite mult în noapte cu discuţii la bere sau petreceri pe plajă. Un festival dezinvolt, suplu şi fără bariere interne – localnici de toate vîrstele şi grupurile sociale şi turişti din toate colţurile Romîniei se amestecă democratic cu zecile de artişti invitaţi, în majoritate actori (şansă unică de a întîlni într-un singur loc o bună parte a noii generaţii de actori de teatru şi film, pe umerii căreia se află, conştient sau nu, presiunea de a demonstra în ochii publicului larg că sînt la fel de buni ca aceia de altădată şi de a anula o prejudecată larg răspîndită conform căreia nu se mai fac actori ca în trecut).

Film, teatru și muzică pentru toate generațiile

Sala Căminului Cultural şi sala de sport a Şcolii Gimnaziale din apropiere de tabără, celelalte două spaţii ale festivalului, s-au dovedit neîncăpătoare pentru spectacolele de teatru din cursul după-amiezilor tîrzii şi moleşitoare, la care ţinuta corespunzătoare erau tricoul, pantalonii scurţi şi şlapii de plajă (aşa se face, de pildă, că minunatul spectacol muzical Alice, pus în scenă de Ada Milea cu studenţi-actori de la Universitatea de Arte din Tîrgu Mureș, a avut nevoie de două reprezentaţii consecutive).

Pentru că, prin conjunctura meseriei de curator şi jurnalist şi critic de film, ştiam deja toate filmele, m-am concentrat pe teatru. Aşa am recuperat două din spectacolele bucureştene, din afara competiţiei, pe care le aveam pe lista de aşteptare. Două puneri în scenă care mi s-au părut complementare: Adrenalină (Teatrul Excelsior), cu text şi regie de Gabriel Sandu şi cu o distribuţie formată din Dana Marineci, Oana Predescu şi Iulia Samson (ce energie şi chimie în acest trio!), şi Disco regret (Teatrul Metropolis), text de Doru Vatavului, regie de Irisz Kovacs şi cu Iosif Paștina, Ioana Abur şi Cezar Antal într-o distribuţie inspirat aleasă. Două spectacole purtate de reverie şi nostalgie şi în care un prezent nesatisfăcător (dar cînd am fost vreodată mulţumiţi pe deplin de ceea ce trăim?) lasă să iasă la suprafaţă amintiri, regrete, traume din trecutul recent (anii 2000, în cazul primului, şi anii ’80-’90, pentru cel de-al doilea).

Am rezonat mai mult cu Adrenalină, poate şi pentru că e fix despre generaţia mea, a celor cu vîrsta în jurul a 40 de ani, crescuţi cu muzica pop a anilor 2000, de la care se revendică cele trei protagoniste fictive, foste cîntăreţe. Însă ce deliciu să îi văd, în Disco regret, pe Ioana Abur şi Cezar Antal în rol de părinţi puşi de fiul lor regizor să-şi reconstituie în faţa unei camere de filmat momentele importante din tinereţe… Un ciudat sentiment de melancolie – accentuat probabil de conştientizarea trecerii timpului şi de apusurile de la malul mării – m-a învăluit după fiecare din cele două spectacole. 

Tot nostalgia, dar şi recuperarea şi chiar reinventarea unui trecut nu foarte îndepărtat (ultimele patru decenii) mi s-au părut a fi şi mizele momentului final al festivalului, un concert intens, de o oră şi jumătate, susţinut de formaţia Azur (după gala în care au fost anunţate premiile stabilite de juriul format din actorul Adrian Nicolae, actriţa Corina Moise şi regizorul Matei Lucaci-Grünberg). Greu de găsit ceva mai potrivit care să împace multiple gusturi şi diverse generaţii (din nou acest cuvînt de care „ŞI festival” m-a făcut  să abuzez!) – dovadă a fost efervescenţa sutelor de oameni prezenţi, de vîrste, meserii şi categorii sociale diferite, dar uniţi, măcar pentru o seară, într-o comunitate.