„Sîntem, poate, la sfîrșitul propriei noastre umanități” – interviu cu regizorul Emmanuel DEMARCY-MOTA –

Crizele istoriei sînt ciclice și au mereu drept cauză o anume urgență, derulată ca stare de asediu. Însă în prezent starea de asediu a devenit permanență. Unul dintre cei mai premiați și admirați regizori europeni de teatru, franco-portughezul Emmanuel Demarcy-Mota, vizitează regulat România, în diferite festivaluri sau evenimente culturale. În 2019, directorul Théâtre de la Ville din Paris a primit o stea pe Aleea Celebrităților, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu.

În montările sale furioase și totale, de un expresionism mereu uimit de sine, este preocupat de felul în care absurdul deconstruiește istoria colectivă, dar mai ales individuală. Îndrăgostit de Ionesco și Camus, pledează, la fel ca acesta din urmă, pentru forța absurdului de a da mărturie despre om, acest animal politic, dar și poetic, a cărui speranță vine din demolarea tuturor iluziilor. (A.V.)

În 2019, cu un an înainte de pandemie, ați prezentat la Festivalul de la Sibiu o Stare de asediu inspirată de piesa lui Camus și de romanul Ciuma. Ne confruntăm astăzi cu o nouă stare de asediu?

Întrebarea dvs. este foarte importantă. Am venit la Sibiu și am creat Starea de asediu de Camus, după romanul său Ciuma, pentru că mă gîndeam, în 2018, că există un risc adevărat al ciumei politice, al replierii identitare, și în același timp un risc al maladiei. Iată că virusul a sosit, apoi a urmat lockdown-ul. Toată lumea a rămas închisă în case. În tot acest timp am continuat să lucrez Eugène Ionesco cu trupa mea de actori. Ionesco este pentru mine, de douăzeci de ani, cel care te face să cauți. Cel care detesta cîteodată România, avea însă și o iubire profundă pentru ea, era acest sentiment dublu, teama care există în el, distrugerea de către factorul uman. Teama, cum e și la Albert Camus, că va veni ce e mai rău în fiecare ființă umană. Nu numai prin politică, ci și prin popor, prin individul însuși. Acesta devine cineva care îl detestă pe celălalt, căruia îi e teamă de celălalt în loc să construiască. A construi această familie a umanității.

Pentru mine era foarte important, în 2018, să lucrez la Camus și la Ciuma. Ciuma chiar a apărut apoi, în timpul pandemiei. Am continuat să lucrez asupra speranței. Am chestionat alte opere ale lui Ionesco, am venit cu mai multe fragmente de Ionesco asupra cărora actorii lucrează. Unii au zis că e cel mai ionescian spectacol pe care l-au văzut vreodată, inclusiv în România, și la care am lucrat (n.r. – Ionesco: Un regal, prezentat la ediția din 2023 a FITS). Am reușit așadar să fim sinceri, autentici, să avem un adevăr, acela de a nu minți. Artistul trebuie să aibă un cuvînt adevărat asupra lumii, el nu face politică și nu cîștigă alegeri. Artistul nu trebuie să reunească oameni, ci trebuie doar să găsească un drum. Este lucrul cel mai dificil.

Deci astăzi, ca să răspund întrebării, unde sîntem în 2024? E riscul replierii identitare, riscul ascensiunii naționalismului în Europa, cum am văzut în secolul 20 în Spania, Franța, România, Portugalia, Polonia, Ungaria. Știm că deseori, la fel ca marea, fluxul și refluxul, lucrul cel mai rău poate reveni.

Atunci avem nevoie de artă, de cultură, de schimb. Și la un mare festival cum e cel de la Sibiu avem nevoie să dezbatem, nu să ne batem, să dezbatem, ceea ce ne permite apoi să dialogăm, să ne opunem, dar respectînd diversitatea punctelor de vedere. Să ieșim dintr-un moment care este atacul, adversitatea. Să muncim, să construim punți noi între țări, popoare, discipline artistice. Să știi să integrezi lucrurile, să integrezi ideea alterității. Asta e important, raportul cu celălalt prin raport la chestiunea identitară. Unde sîntem noi în identitatea noastră? De unde venim? Încotro ne îndreptăm? Construim împreună drumuri noi sau lumea politică trebuie să învețe din lumea artei și culturii cum să creeze o nouă umanitate pentru viitor?

Desigur că riscul e mare, sîntem poate la sfîrșitul propriei noastre umanități pentru că avem în prezent transumanismul, descoperirea prin intermediul Inteligenței Artificiale. Avem nevoie acum de emoție, să înțelegem ce e emoția în raport cu inteligența și că inteligența e fabricată de emoție, nu doar de cunoaștere. Este ansamblul celor două care formează limbajul non-verbal, comunicarea non-verbală între ființe. Arta poate să ne reamintească faptul că astăzi trebuie să construim mai mult ca niciodată umanitatea noastră, căci raportul dintre spațiul uman și știință poate s-a modificat, pentru prima oară în istorie știința a modificat specia umană. Noi, artiștii, oamenii de cultură, trebuie să lucrăm la valorile noastre, care sînt valorile noastre și care este drumul.

Noul om revoltat este un act politic sau un act individual?

Astăzi avem nevoie de trecut printr-o sinceritate în primul rînd individuală. Trebuie să ne regăsim drumul. Nu e vorba de o mișcare politică sau colectivă, căci mișcarea de masă de care Ionesco se îndoia, de care și Camus se îndoia, trece printr-o căutare în lumea interioară. Nu a individualismului, ci a personalității. Personalitatea fiecăruia dintre noi e diferită, este unicitatea ființei. Fiecare ființă are o multitudine de posibilități, cum spunea poetul Fernando Pessoa, fiecare ființă e plurală. Identitatea noastră e multiplă, nu putem exista într-o dogmă.

Acum avem nevoie simultan de o forță colectivă ca forța teatrului, a artelor colective într-un mod plural, dar global. Cum lucrează Europa și Africa împreună? Dar Europa și Statele Unite, cum lucrează în arte, în cultură? Cum lucrăm într-o mondialitate a gîndirii și nu o mondializare a ei? Cum înțelegem fundamental pentru fiecare ființă? Avem nevoie de capacitatea de a fi multiplu în tine însuți pentru a lucra cu celălalt.

Da, este vorba de o revoltă interioară, de un scop, de o indignare, de o capacitate de a spune nu în fața migranților care mor zilnic în mare, în fața unor lucruri care sînt inadmisibile. Lucruri pe care oamenii sfîrșesc prin a nu le vedea, prin a nu mai dori să le vadă. E vorba de foame, de suferințele din ce în ce mai mari, de egalitate pentru femei odată cu noua lume care vine și la care trebuie să ne adaptăm. Trebuie să ne revoltăm că nu am lucrat suficient de repede, e prea tîrziu, de exemplu, în fața crizei climatice. Mai avem zece ani, nu mai mult, pentru a ne revolta și a nu fi prea tîrziu.

Mai avem nevoie azi, cum zicea Camus, de „o utopie relativă“? Cum putem combate năruirea iluziilor noastre?

Cred că năruirea iluziilor a existat dintotdeauna. Avem nevoie să combatem iluziile și să descoperim noi utopii. Avem nevoie să știm că o iluzie e obligatoriu pierdută. Iluziile ne conduc în eroare. Noi credem în lucruri și cîteodată uităm de cunoaștere. Trebuie să lucrăm cu emoțiile, cunoașterea, inteligența pentru a face față acestor iluzii pierdute și a construi un nou arhipelag, pentru a da speranță. Responsabilitatea noastră astăzi nu e doar să descriem o lume pe cale de a se prăbuși, cum fac mass-media și politicienii, ci și să avem capacitatea de a ne adapta. Putem demonstra că dorim și avem capacitatea de a ne adapta. Bineînțeles că multe specii au dispărut de-a lungul istoriei, multe cataclisme naturale sau umane, inclusiv ciuma, au făcut ravagii pentru umanitate. Dar există poduri, există speranță, și trebuie să construim pentru noile generații. Este responsabilitatea noastră poetică de a răspunde poetic la responsabilitatea individuală față de lume. Fiecare trebuie să se chestioneze în legătură cu capacitatea proprie de a răspunde poetic la responsabilitatea sa față de lume.

Așa cum răspund Interludiile dvs. poetice din parcuri și spații publice.

Da, actorii mei recită poezii în grădini, în închisori, în spitale, alături de oameni care sînt în pragul morții. Chiar dacă sînt oameni care vor muri în curînd, ei pot auzi, pot avea o relație cu celălalt. Sînt acte sincere, nu sînt vorbe. Mergem și pe continentul african, vorbim cu copii autiști sau cu femei afgane refugiate la Paris. Angajamentul nostru poetic e total în fiecare clipă. Singura întrebare e dacă îți dorești cu adevărat să fii util. Doar împreună putem fi utili. 

O ultimă întrebare, există speranță în absurd?

Da, firește că există. Absurdul înseamnă tocmai înțelegerea opozițiilor. Ceea ce e absurd e existența umană, prezența omului pe Pămînt. Această specie magnifică, specia umană, e și cea mai prădătoare. Homo sapiens a distrus celelalte specii, e specia cea mai periculoasă pentru celelalte specii. E prădătorul suprem, însă tot el a construit orașe, teatru, poezie. Deci există speranță și deznădejde simultan. Nu trebuie să ne fie frică de contradicția sentimentelor, de antagonisme și de propria noastră vulnerabilitate. Sîntem atotputernici, dar trebuie să încetăm cu această atotputernicie. Trebuie să ne reconectăm cu naturalul, cu un spațiu al respirației, cu tăcerea noastră interioară, cu capacitatea de a crea poeme. Să faci poeme în interiorul tău, nu doar să înveți poeme pe dinafară.

interviu realizat de Andreea VLAD