Spațiul viselor

Am fost bolnav, cu adevărat bolnav și devastat după Dune. Meditația m-a salvat de multe ori și așa s-a întîmplat și atunci. A fost o perioadă întunecată. Faptul că aveam deja alte scenarii și că îmi fugea mintea la ceea ce urma m-a ajutat, dar nu puteam să nu mă gîndesc la tot timpul irosit cu filmul acela. Cînd nu ai libertatea să faci ceea ce îți dorești și lucrurile merg prost, ai sentimentul că te-ai com­promis și că meriți ceea ce primești. Am impresia că eu m-am compro­mis de la bun început. Știam cum e Dino, știam că n-am drept de decizie asupra versiunii finale și a trebuit să mă adaptez pe tot parcur­sul acelui proces – a fost ceva groaznic.

Am aflat ce înseamnă eșecul și, într-un fel, eșecul e un lucru mi­nunat, pentru că după ce se liniștesc lucrurile nu există altă cale decît în sus, iar asta înseamnă libertate. Nu ai cum să pierzi mai mult, dar poți să crești. Ești la pămînt, toată lumea știe că ești la pămînt și că ai dat-o în bară și că ești un învins și n-ai decît să spui „Bine“ și să continui să lucrezi.

Îmi vin idei și de multe ori nu știu ce-i cu ele sau cum s-ar potrivi undeva, dar mi le notez și lucrurile se leagă, așa că, într-un fel, nu fac, de fapt, nimic. Rămîn doar credincios ideii. Cred că am scris patru variante de scenariu pentru Catifeaua albastră. Nu erau întru totul di­ferite, dar eram pe drumul cel bun și i-am dat lui Kyle, pe cînd filmam Dune, o variantă nefinalizată a scenariului.

Nu mi-a plăcut cîntecul Blue Velvet cînd a apărut. Nu e rock-and-roll și a apărut în perioada în care se năștea rock-and-roll-ul, acolo era toată puterea. Blue Velvet era siropos și nu m-a impresionat deloc. Apoi l-am auzit într-o noapte și l-am asociat unor peluze înverzite pe timp de noapte și buzelor roșii ale unei femei, văzute prin geamul unei ma­șini – un fel de lumină intensă cădea pe fața ei albă și pe buzele ei roșii. Acele două lucruri și cuvintele: „Încă pot vedea catifeaua albastră prin­tre lacrimi“. Lucrurile astea au pus rotițele în mișcare și toate s-au po­trivit de minune.

Dacă apare un personaj, iar tu ești singurul scriitor din preajmă, el ți se prezintă și ajungi să-l cunoști într-o oarecare măsură. Apoi începe să vorbească și te afunzi mai adînc, iar unele lucruri te iau prin sur­prindere, pentru că în fiecare e un amestec între bine și rău. Aproape oricine e străbătut de sentimente nedefinite și cred că majoritatea oa­menilor nu sînt conștienți de părțile lor întunecate. Oamenii se păcă­lesc singuri și cu toții credem că sîntem destul de în regulă și că alții sînt cei răi. Dar oamenii au dorințe. Așa cum spune Maharishi, în fi­ința umană e înnăscută dorința de a vrea întotdeauna mai mult, iar dorința asta te întoarce către ceea ce ești. În cele din urmă, toată lumea își găsește calea.

Un element important al scenariului Catifelei albastre mi-a apărut într-un vis, dar nu mi l-am adus aminte decît la destul de mult timp după ce m-am trezit. Imaginează-ți deci că, dintr-un motiv sau altul, mă duc la studiourile Universal, la o zi după ce am avut un vis pe care nu mi-l aduceam aminte. Mă dusesem acolo ca să mă întîlnesc cu ci­neva, am intrat în biroul secretarei, iar bărbatul cu care trebuia să mă văd se afla în camera din spatele ei. În camera aceea nu erau nici cana­pea, nici vreun scaun în apropierea biroului și, pentru că omul nu era pregătit să mă primească, m-am dus și m-am așezat pe alt scaun și am așteptat. În tot acel timp, mi-am adus aminte visul, am rugat-o pe se­cretară să-mi dea o bucată de hîrtie și un creion și mi-am notat două lucruri care apăreau în vis: o secție de poliție și o armă. A fost de ajuns. Întotdeauna spun că nu mă iau după visele din timpul nopții, pentru că mie îmi plac visele cu ochii deschiși. Îmi place însă logica viselor. Se poate întîmpla orice și are sens.

Așadar, m-am dus împreună cu Richard Roth și i-am prezentat ideea filmului unui prieten care lucra la Warner Bros. Îi povesteam ti­pului ăstuia despre o ureche găsită pe cîmp și despre alte cîteva lucruri care aveau legătură cu povestea, iar el se întoarce către Richard și-i spune: „Inventează chestiile astea?“. Am continuat și am scris două va­riante ale scenariului: i-am dat-o pe cea de-a doua unui domn de la Warner Bros. și nu i-a plăcut. A spus că e groaznic.

Aveam un avocat care nu-mi spusese că dacă-i propun Catifeaua albastră tipului de la Warner Bros. înseamnă că-i ofer exclusivitatea. Iar dacă-l voiam înapoi trebuia să fac ceva în legătură cu asta. Nu știu exact ce s-a întîmplat – a fost o poveste de groază pentru mine. Am plecat în Mexic și am făcut Dune și în tot acel timp credeam că scena­riile pentru Catifeaua albastră și pentru Ronnie Rocket îmi aparțin. După ce ne-am liniștit cu Dune, am avut o întîlnire cu Dino și cu Rick Nicita și nu mai știu cum a ieșit la iveală că Warner Bros. deține drep­turile asupra scenariului Catifeaua albastră. Îmi venea să mor. Așa că Dino a ridicat receptorul și l-a sunat pe directorul studioului – se po­vestește că Lucy Fischer a luat-o la fugă pe coridor ca să-i spună să nu vîndă scenariul, dar Dino l-a recuperat și cu asta basta.

„Nu e pentru toată lumea”

Cred că Dino a înțeles Catifeaua albastră. L-a văzut pentru prima dată într-o mică sală de proiecție din Los Angeles. Cred că erau vreo treizeci de oameni înăuntru. S-a ridicat de pe scaun, la sfîrșit, foarte mulțumit și zîmbitor. Credea că ar putea deveni un film de succes, așa că voia să-l proiecteze și unui public mai obișnuit, ca să vadă dacă avea să-i fie pe plac. Pe atunci, Kyle și Laura locuiau împreună pe Blackburn Avenue, am stat și eu cu ei pentru o vreme, după care mi-am găsit o locuință în Westwood. Am avut mai multe locuințe în Westwood – nu știu de ce mă tot mutam. Ultima în care am stat acolo mi-a plăcut foarte mult. Era nouă-nouță. Pe vremea aceea aveam foarte puține lu­cruri, iar camerele acelei case erau goale și curate. Pictam acolo mici tablouri alb-negru. În fine, în seara acelei proiecții, care a avut loc în San Fernando Valley, eram acasă la Kyle și la Laura și nu m-am dus la proiecție. Dar s-au dus mama Laurei și o prietenă a ei, iar Rick Nicita mersese cu niște agenți Creative Artists Agency.

După proiecție, Rick m-a sunat din ma­șină și toți cei dinăuntru țipau: „E al naibii de bun, David, e-atît de bun!“. Apoi mama Laurei s-a întors acasă cu prietena ei. Stăteau în sufragerie și erau cam tăcute, genul acela de tăcere îngrijorată. A doua zi dimineață, l-am sunat pe Dino, a ridicat receptorul și l-am întrebat: „Ei, Dino, cum a fost?“. Zice: „Ți-l dau pe Larry“, care se ocupa de dis­tribuție, iar Larry mi-a zis: „David, îmi pare rău că trebuie să-ți spun asta, dar se prea poate să fi fost cea mai nereușită proiecție la care am asistat vreodată“. I-am spus: „Glumești! M-a sunat Rick și mi-a spus că a fost grozav“. „Nu, n-a fost. Ar trebui să citești notele scrise. I-am ru­gat pe oameni să scrie ce le-a plăcut cel mai mult la film și au scris lu­cruri de genul «cîinele Sparky» sau «sfîrșitul»“. M-am dus cu Rick în vizită la Dino, iar el a fost minunat. A spus: „Nu e pentru toată lumea, dar o să fie în regulă“.

Dacă îmi aduc bine aminte, Catifeaua albastră și My Little Pony au fost singurele filme, dintre cele treisprezece pe care le producea atunci, care au atras ceva lume în cinematografe. În plus, cred că Dino era mîndru de Catifeaua albastră. Un lucru pe care îl admiram la el era că, dacă se hotăra să sprijine o idee, nu-i mai păsa nici cît negru sub un­ghie de ceea ce credeau alții. Catifeaua albastră probabil că nu era ge­nul lui de film, dar cred că a fost bucuros să-l facă.

Nu știu cum am ajuns să nu-mi mai pese de ceea ce cred alții, dar e un lucru bun. Vezi tu, de idei te îndrăgostești tot așa cum te îndră­gostești de o fată. Poate că nu e o fată pe care ai vrea să le-o prezinți părinților, dar nu-ți pasă ce crede lumea. Ești îndrăgostit, și e frumos, și rămîi credincios acestor lucruri. Un verset vedic spune: „Omul e doar stăpînul a ceea ce face, niciodată al fructului celor făcute“. Cu alte cuvinte, faci lucrurile cît poți tu de bine, dar nu poți controla ce se întîmplă după aceea. Bafta ta dacă iese totul bine și-ți priește, dar e groaznic cînd lucrurile merg prost și se termină tot așa.

Toată lu­mea a avut genul ăsta de experiențe, dar ce contează? Dacă te com­promiți și nu faci ceea ce ar trebui să faci, o să ai parte de două morți. Asta s-a întîmplat cu Dune. Mori o dată pentru că te-ai compromis și mori și a doua oară pentru că a fost un eșec. Ultimele șapte zile din viața Laurei Palmer nu a fost un succes, dar în cazul filmului ăluia n-am murit decît o singură dată, pentru că eram încîntat de el. Poți să fii împăcat cu tine însuți dacă rămîi credincios lucrurilor pe care le iubești.

Am fost invitat la petrecerea dată cu ocazia premiilor Oscar de Swifty Lazar la restaurantul Spago, din Beverly Hills, pentru că eram nominalizat la categoria Cel mai bun regizor pentru Catifeaua albas­tră, dar pierdusem în fața lui Oliver Stone, care a cîștigat cu Plutonul. Eram la petrecere cu Isabella, lumea era acolo cu statuetele Oscar, iar Anjelica Huston a venit la mine și mi-a spus: „David, aud că te știi cu tata“, pentru că îl cunoscusem pe John Huston în Mexic. Am avut o expoziție în Puerto Vallarta, iar John Huston a venit să o vadă.

A fost și Freddie Francis la expoziția aceea, iar Freddie a filmat pe două role filmul Moby Dick al lui John, așa că am stat de vorbă și am petrecut o seară grozavă împreună. Era un om atît de bun. În fine, Anjelica îmi spune: „Tata e dincolo; de ce nu te duci să-l saluți?“. I-am spus: „Mi-ar plăcea“, așa că am deschis ușa unui salon privat și am dat de John, iar la masă cu el erau George Hamilton și Elizabeth Taylor. Mă dau în vînt după Elizabeth Taylor și după Un loc sub soare. Sărutul acela cu Monty Clift? E unul dintre săruturile cel mai bine filmate din istoria cinema­tografiei. Un alt sărut extraordinar e cel dintre Grace Kelly și Jimmy Stewart, în filmul În spatele ferestrei.

În seara aceea, Elizabeth Taylor înmînase premiul pentru Cel mai bun regizor. Iată-ne, deci, în acel salon. „Îmi place Catifeaua albastră“, mi-a spus, iar inima a început să-mi bubuie. M-a surprins că îl văzuse și că-i plăcuse. I-am spus: „Mi-ar fi plăcut să cîștig, pentru că atunci cînd i-ai înmînat premiul lui Oliver Stone a avut ocazia să te sărute“. „Vino încoace“, îmi spune. M-am apropiat: eu stăteam în picioare, ea, pe scaun. Priveam chipul lui Elizabeth Taylor, chiar acolo, în fața mea, m-am aplecat și i-am văzut ochii violet, am coborît spre buzele ei și am continuat să mă afund, avea cele mai moi buze din lume. Incredibil. Am sărutat-o și a fost fantastic, apoi am stat un pic de vorbă cu John Huston și am plecat. Am mai sărutat-o o dată la Cannes. Stăteam la masa ei și i-am adus aminte că mă lăsase s-o sărut la Spago, după care am întrebat-o dac-aș putea s-o mai sărut o dată. Eram cu Mary Sweeney, iar Elizabeth m-a sunat mai tîrziu în cameră, voia să știe dacă sînt căsătorit. Îi plăcea să se căsătorească, s-a măritat de vreo șapte sau opt ori, dar eu nu voiam să mă însor cu Elizabeth Taylor. Am mai să­rutat-o la un eveniment amfAR, apoi am luat prînzul împreună și am stat la povești. Atunci am văzut-o pentru ultima dată.

(fragment în avanpremieră din volumul Spațiul viselor de David Lynch & Kristine McKenna, aflat în curs de apariție, în traducerea lui Andrei Dósa, la imprintul Orion al Grupului editorial Nemira)