„Un scriitor, dacă nu este cunoscut, nu există” – interviu cu scriitorul Jean-Baptiste ANDREA

După douăzeci de ani petrecuți în cinematografie, Jean-Baptiste Andrea (n.1971) decide să facă ceea ce și-a dorit încă din copilărie, și anume să scrie cărți. Debutează în 2017 cu Ma reine (Regina mea, tradus în română de Lucia Vișinescu pentru Editura Trei), roman premiat cu Prix Fémina des Lycéens și cu Prix du Premier Roman. Cel de-al patrulea roman al său, Veiller sur elle, apărut ca și precedentele la L’Iconoclaste, est recompensat în 2023 cu prestigiosul Prix Goncourt. Tradusă în peste treizeci de limbi și vîndută în peste 700.000 exemplare, cartea urmează să fie adaptată pentru cinema. Apare în limba română la Editura Trei, în traducerea Mihaelei Stan, cu titlul Mereu cu gîndul la ea. Coperta ediției în limba română, „poate cea mai frumoasă pe care romanul meu a primit-o pînă acum”, a spus autorul, îi aparține lui Andrei Gamarț. Jean-Baptiste Andrea s-a aflat la sfîrșitul lui februarie la București, la invitația Editurii Trei și a Institutului Francez din România.

Ce nu a reușit să vă ofere cinematografia și a reușit literatura?

Libertatea de a scrie fără un scop precis, doar pentru plăcerea de a le spune oamenilor o poveste și a-i privi cum se minunează. În cinema, fiecare idee, fiecare pagină, fiecare cadru are în spate un buget de care trebuie ținut cont. Ca să nu mai vorbim de constrîngerile temporale. Apropo de asta, eu chiar i-am sugerat producătorului care și-a propus să transforme în film Mereu cu gândul la ea să încerce mai degrabă să facă un serial. Cred că s-ar preta mai bine.

Știu că tot de la un film v-a venit și ideea acestei cărți.

Așa e. Mă uitam la un film de Paolo Sorrentino...

Ce film?

Loro. Eram așadar acasă la mine, lîngă Cannes, stăteam pe canapea într-o stare de mare disponibilitate emoțională, cum pățesc la toate filmele lui Sorrentino, cînd am simțit în mod aproape miraculos, aș spune, cum în mine își face loc o idee. Mai bine zis o imagine cu o statuie, o Pietà, pe care Vaticanul decide, pentru un motiv pe care nu o să-l dezvălui aici, să o țină departe de privirile muritorilor. A fost ca și cum un canal de comunicare s-ar fi deschis între mine, scriitorul, și o poveste care exista deja undeva, într-un cloud, și care mi-a fost dăruită. Eu nu sînt o persoană religioasă, dar cred în miraculos. Ideea despre care vă povestesc este, de fapt, finalul poveștii mele. Eu așa îmi scriu cărțile: am destinația, știu unde vreau să ajung, mai rămîne să văd cum o voi face. Cel mai teamă mi-a fost să nu care cumva să descopăr că nu sînt capabil să construiesc o poveste demnă de ideea care mi-a fost dăruită.

Și cum a decurs construcția romanului?

Mi-a luat zece luni de zile să o gîndesc în cele mai mici detalii. În tot timpul ăsta nu am scris nici un rînd. Apoi, cînd totul mi-a fost clar, m-am așezat la birou – eu am biroul orientat cu fața către un perete, nu către geam, pentru că atunci cînd scriu nimic nu trebuie să-mi distragă atenția – și am scris, uneori și cincisprezece ore pe zi. După cinci luni, romanul era gata. M-am bucurat mult că a apucat și Sophie să-l citească (editoarea Sophie de Sivry, fondatoare a editurii L’Iconoclaste, a murit pe 31 mai 2023, la Paris, după un an și jumătate de suferință).

Doar cinci luni?

Da, pentru că deja știam tot ce urma să se petreacă. Eu nu cred în inspirație. Mi se întîmplă să citesc cărți care după cincizeci de pagini ajung să mă plictisească teribil. Și nu pentru că autorul nu ar scrie bine, ci pentru că s-a lăsat purtat de inspirație și nu a știut unde vrea să ajungă. Eu am stat zece luni ca să-mi cunosc personajele și să nu mă mai surprindă cu nimic cînd mă apuc de ele.

Cartea spune povestea sculptorului italian Michelangello Vitaliani, alias Mimo, un artist care suferă de nanism, de sărăcie, și a Violei Orsini, fiică de marchiz, îmblînzitoare de urși, inteligentă și dornică să zboare. De unde ideea unor astfel de personaje?

Mimo este un alter ego, în sensul în care și eu, ca și el, am fost considerat un ciudat. Înainte de premiul Goncourt, am fost nevoit să mă lupt ani de zile cu toată neîncrederea celor din jur, familie, prieteni, care sperau că o să las scrisul să rămînă doar o pasiune și o să-mi găsesc și eu o meserie adevărată, mai ales că sînt absolvent de Sciences Po. Ei bine, nu am făcut asta, trăiesc de cînd mă știu din scris, într-o formă sau alta. Și, ca și mine, protagoniștii mei se luptă să arate lumii că ceea ce ei au văzut și au simțit de la bun început ca fiind adevărat chiar așa este.

Și Viola?

De ea aș putea să mă îndrăgostesc. Chiar dacă fizic am vrut să scap de clișee și, deci, am ales să nu o fac extrem de senzuală, Viola este seducătoare prin felul ei de a fi și de a gîndi. Cînd am construit-o, mi-am dat seama că, spre deosebire de un bărbat, o femeie trebuie să se zbată mult mai mult ca să ajungă fix în același loc. Așa că Viola mi-a fost inspirată de toate femeile din jurul meu care s-au luptat și se luptă în continuare să reducă la tăcere vocea aia care de secole întregi le tot repetă, ca pe o mantră, că ele nu sînt în stare, că ele nu pot.

E o carte feministă?

Mai degrabă umanistă. Eu zic că simplul fapt că avem acest cuvînt, feminist, ne arată că undeva este o problemă. Altfel nu am avea nevoie de el.

Povestea pe care ați scris-o e una și despre artă. Cum percepeți arta?

Încă din tinerețe m-am hrănit cu ea. Iubesc arta Renașterii. Sînt un mare admirator al lui Giovanni Bellini, acest pictor fabulos al maternității. Cred în puterea artei de a face lumea mai mare și mai frumoasă. Poate și pentru că, alegînd la rîndul meu să fiu un creator, am ajuns să mă simt privilegiat de a intra în cercul „aleșilor”. Mi s-a tot spus că voi sfîrși sărac, că scrisul nu este pentru oricine, că mai bine fac altceva. Dar apoi m-am uitat la Italia și am înțeles că țara asta nu ar exista sau ar fi complet alta fără artă. Iată deci, mi-am zis, că sînt oameni pentru care arta este o meserie care se învață, se exersează și, deci, aș putea să fiu și eu unul dintre ei.  

Și nu doar că sînteți, dar ați luat și Goncourt-ul. Ce a schimbat acest premiu în viața dumneavoastră?

O să încep prin a spune că un scriitor, dacă nu este cunoscut, nu există. Se tot duc discuții la nivel european să se găsească o formulă prin care scriitorii și cei care fac artă să aibă un statut clar, să nu mai fie torturați administrativ. Adevărul este că la nivelul societății nu existăm, poate doar în ochii celor care ne apreciază arta sau ne citesc cărțile. Un sportiv își construiește pas cu pas cariera, nu are nevoie să cîștige Cupa Mondială ca să fie apreciat. Un scriitor, însă, are nevoie de premii. Iar Goncourt-ul oferă aceeași recunoaștere pe care i-ar oferi-o unui politician funcția de prim-ministru. Ce este cu adevărat nemaipomenit este trecerea de la nimic la aproape tot. Eu, chiar și înainte, aveam cititorii mei cărora le sînt profund recunoscător, dar, din punct de vedere social, nu existam. Eram văzut ca cineva fără serviciu, chiar dacă plăteam taxe și impozite. Și, dintr-o dată, de pe 7 noiembrie 2023, am devenit brusc vizibil. Apropo, premiul a fost anunțat în aceeași zi cu ziua de naștere a lui Mimo, alter ego-ul meu din carte.

Deci Goncourt-ul le-a risipit îndoielile celor din jur.

Exact. A fost singurul moment din viața mea cînd neîncrederea a dispărut și oamenii, chiar dacă continuau să mă considere cumva bizar, au înțeles că nu e o nici o problemă cu mine. Devenisem un bizar celebru, iar asta era perfect acceptabil.

Revenind la Mimo, așa cum el știe să transforme marmura cu lovituri de daltă, Viola Orsini se servește de cărți pentru a-l transforma pe el, asigurîndu-i ascensiunea. E o poveste și despre puterea transformatoare a cărții?

Da, cred în puterea cărților de a ne expune la vieți multiple, de a ne da o imagine de ansamblu și a ne ajuta să sesizăm nuanțele. În zilele noastre, am ajuns să privim la lume cu nasul lipit de detalii și am pierdut această capacitate de a ne da un pas mai în spate ca să obținem o perspectivă mai amplă asupra a ceea ce ne înconjoară. Cărțile ne permit să vedem cum destine și povești se mișcă în același timp și ne ajută să înțelegem că lucrurile nu sînt niciodată albe sau negre, ci mult mai subtile și mai nuanțate.

Și pentru că ați vorbit de zilele noastre, a fost ceva din actualul context politic mondial care v-a făcut să plasați o parte din acțiune în timpul lui Mussolini?

Nu chiar, mai degrabă am vrut să vorbesc de dictatură pentru că, în povestea mea, ea devine o altă formă de constrîngere cu care protagoniștii sînt obligați să lupte. În plus, perioada fascismului italian îmi era cunoscută, m-a preocupat în facultate. Prefer să scriu despre ce cunosc, nu fac o documentare excesivă înainte să mă apuc de treabă, documentez pe măsură ce lucrez și în funcție de ce am nevoie. Dar, în general, mă servesc de lucrurile pe care le știu deja.

În pofida perioadei istorice complicate, cartea este luminoasă.

Așa mi-am și dorit-o. Ca noi toți, sînt și eu conștient de ceea ce se petrece în lume în clipa de față, dar vreau să-l fac pe cel ce mă citește să nu uite că omul este capabil și de foarte multă frumusețe.

Credit foto: Wikimedia Commons