A vorbi și a spune

La început a fost... nu Verbul, ci vorba. Ne place să vorbim. Ne trebuie să vorbim. Ne doare să nu vorbim, adică să nu articulăm cuvinte și propoziții de dragul lor însele, fără a avea neapărat ceva de spus. E un dat uman fundamental pe care îl regăsim pretutindeni și dintotdeauna şi pe care îl numim popular şuetă, bîrfă, cleveteală, trăncăneală, vorbărie, iar mediatic – conferință de presă. În ultimul timp, blog-urile şi rețelele sociale au preluat rolul cafenelei. (Din păcate.) De ce vorbim? Ca să afle universul că existăm și noi. Dar foarte adesea scopul vorbirii este să ne auzim pe noi înșine. „Vorbesc, deci exist.” Spusa este secundară, primară este vorba.

Dar asta nu înseamnă că orice este primar este şi recomandabil, mai ales în orice situaţie. Marele efort este să spui ceva cu sens şi la ocaziile cuvenite. Să ai nu doar vorbe, ci şi spuse, şi anume spuse adecvate locului, momentului, persoanei și subiectului. Diferite reguli de politeţe şi de educaţie cenzurează vorbirea. Societatea nu ne permite să vorbim oricînd şi oricum, spunînd orice. Dar atunci cînd eşti persoană publică, fie aleasă, fie numită, fie pur şi simplu VIP, regulile par să cadă sau să se restrîngă. A vorbi pur şi simplu, incontinent, dezarticulat, fără a spune ceva, sau spunînd ceea ce nu se cuvenea, sau cînd nu se cuvenea, sau ceva nepotrivit cu funcţia şi rolul public respectiv a devenit adesea un fel de drept al „celor puternici”. S-a eliberat de cenzura politeții și oportunului – ceea ce, de fapt, în acest caz, înseamnă respectul și pentru ceilalţi, şi pentru spusă, ba şi pentru gramatică. Aduşi pe platoul unei televiziuni sau pe blog-ul personal, ei pierd orice legătură și cu spusa, și cu gîndul, şi cu realitatea. Devin ei înşişi o mare trăncăneală vidă. Și ridicolă.

De unde și o consecință: funcţia publică tinde să se confunde cu purtătorul ei vremelnic, astfel încît se ajunge adesea că nu demnitatea impersonală a funcţiei se imprimă în spusa purtătorului, ci vorbăria necuvenită şi partizană a acestuia din urmă compromite spusa, funcţia și comunicarea.

Lung, aproape nesfîrşit e şirul vorbăreţilor printre politicienii noştri sau printre numeroşii jurnalişti sau „analişti” sau „experți”! O nesfîrşită pălăvrăgeală publică este aproape tot ce auzim zilnic la televiziuni ori citim în presă şi, tot mai mult, pe Internet, în „bula noastră” și printre „prieteni” sau „urmăritori”. Sîntem asaltați de vorbe și răspundem, războinic, tot cu vorbe. La interviuri, rareori aflăm spuse cu miez, şi atunci moderatorul sau moderatoarea se grăbesc să roage invitatul respectiv, care îndrăznise nu doar să vorbească, ci să şi spună ceva, să nu devină prea „tehnic”. Asta, cînd nu-l întrerup pur şi simplu. Iar pe Facebook să te ferească Dumnezeu să nu te placă „bula” pentru ce ai spus! În cel mai bun caz, tăcere politicoasă. În general, însă, sosesc comentarii acide, răuvoitoare, dar care, cel mai grav, vorbesc deraind alături de subiect. Polemica bună e rarisimă, dar, de obicei, fiecare pleacă (de pe FB) convins că „i-a spus-o el/ea ăluia/ăleia”. Da, i-a spus-o. Dar a și spus ceva? Nu, zero. A vorbit numai: inflaţie de adjective, de exclamaţii şi repetare pînă la saţietate a unor formule vide.

De fapt, fiindcă în majoritatea timpului nu mai spunem nimic, ci numai vorbim, nimeni nu ne mai ascultă, ci doar, cel mult, ne aude. Vorbitul devine astfel o activitate solipsistă: îşi extrage gratificaţia din propria-i existenţă care anesteziază sensurile cuvintelor și rostul comunicării. Altminteri, ne plîngem de politicieni – și pe bună dreptate. Dar sîntem noi înșine diferiți? Cît din timpul care ni se alocă într-o viață îl folosim nu pentru a pălăvrăgi, a sporovăi, a sta la taifas, a cleveti, a bîrfi, a bate cîmpii, a abera, a da cu clanța, a sta la taclale, a trăncăni, a înșira vrute și nevrute, a flecări sau, pe scurt, pentru a vorbi, ci-l mai acordăm – fie și ca pe un minuscul rest – și lui a spune?