Despre viață, moarte și tehnologii

Pe timpuri, limita dintre viață și moarte era – cel puțin în imensa majoritate a cazurilor – netă și sigură. Agonia dura relativ puțin, paliativele erau ineficiente, pierderea conștiinței preceda nu cu mult oprirea bătăilor inimii. Răpus de boli sau răni, organismul ceda în totalitate destul de repede și mai ales în mod evident pentru oricine. De aici venea și faptul că ritualurile culturale și religioase specifice trecerii de la viață la moarte se puteau aplica muribundului sau decedatului fără ambiguitate, iar familia și comunitatea le îndeplineau fără ezitări. Esențialul era că decesul survenea aproape numai atunci cînd natura (sau Dumnezeu) dispunea, iar medicii aproape că nu puteau face nimic pentru a prelungi o viață care se scurgea ineluctabil.

Știința a modificat considerabil în ultimii o sută de ani această realitate, să-i spunem naturală. Moartea s-a artificializat și complicat, și mai ales a devenit adesea echivocă. Cînd moare un om? Cînd încetează bătăile inimii și resuscitarea se dovedește imposibilă? Cînd dispare ultimul licăr al conștiinței, măsurat la encefalograf – ceea ce înseamnă încetarea completă a activității cerebrale? Sau cînd se instalează moartea celulară? Sînt procese a căror succesiune poate fi întreruptă și amînată, prin „cuplarea la aparate” și prin injectarea de anumite substanțe. Un om poate trăi fără conștiință, într-o stare vegetativă, ore, zile, luni și uneori chiar ani, așa cum s-a întîmplat, de exemplu, cu fostul premier israelian Ariel Sharon. Cîtă justificare are această prelungire artificială a unor funcții vitale în absența conștiinței? Există o regulă morală, medicală sau juridică pentru a-i ghida pe cei care decid la un moment dat fie continuarea, fie întreruperea procesului? Și apoi, cine decide în ultimă instanță? Medicii, familia, regula religioasă?

Ancheta parchetului în desfășurare din ATI de la Spitalul Sf. Pantelimon ridică astfel de întrebări, dar, desigur, ea are mai întîi sarcina să lămurească chestiuni mult mai concrete. Deocamdată, nu înțelegem multe detalii ale „cazului” (și mai ales mobilul celor două doctorițe acuzate de omor cu premeditare). Oricum, opinia publică ar trebui să se abțină de la condamnări radicale, așa cum nici corpul medical n-ar trebui să creeze impresia că vrea să acopere unele fapte care pot fi considerate infracțiuni. Societatea și corpul medical n-au nici un motiv real să se confrunte și să-și arunce recriminări reciproce, ci au datoria, dimpotrivă, să colaboreze pe un teren oricum minat.

Este nevoie însă de o reflecție mult mai generală asupra morții și agoniei din lumea de azi, în spitale, unde există și se folosesc tehnologii care pot resuscita și prelungi viața sau cel puțin o anumită „viață”. Ce fel de „viață” e marea întrebare. Aș vrea să văd medici, psihologi, juriști, filozofi, teologi discutînd tema sine ira et studio. Îmi dau seama că vor fi opinii diferite între unii dintre aceștia, uneori cu siguranță ireconciliabile. Dar important este să existe o dezbatere și ca opinia publică să devină conștientă de enorma complicație a problemei, și asta nu numai în momente de mare emoție colectivă. Și este esențial să fie promovată, drept concluzie, și o legislație corespunzătoare, și niște linii de conduită transparente în secțiile ATI etc.

În orice caz, după părerea mea, opinia publică ar trebui să fie conștientă de încă ceva important, despre care mă tem că la noi se evită cu un fel de pudoare ipocrită aproape orice discuție: faptul că regulile morale și religioase și mai ales ritualurile religioase asociate trecerii de la viață la moarte, statornicite în urmă cu mii de ani și care au avut rostul și logica lor socială și psihologică de-a lungul a nenumărate generații, au devenit, nu arareori, caduce. Ca și în ceea ce ține de „normalitatea” sexului, a procreației, a alimentației, și „normalitatea” și „naturalețea” morții au cedat mult teren în era biotehnologilor și a afirmării individului în dauna comunității, iar etica și legea n-au avut răgazul să țină seama de aceste transformări. Ce a rămas din vechile „normalități” și cum le-am putea reajusta și reface într-un sens etic și legal, evitînd pe cît se poate deopotrivă suferința și abuzul, rămîne de discutat. Dar la noi, unde chiar și sinuciderea asistată e condamnată de lege, cînd vom purta această discuție? Și în ce termeni? Sîntem de acord cu toții (și e probabil o concluzie istorică deopotrivă a iudeo-creștinismului și a umanismului) că orice viață omenească e prețioasă și chiar sacră. Dar știm să spunem ce mai înseamnă viața omenească cu adevărat, atunci cînd ea este prelungită artificial, fie în condițiile unor suferințe îngrozitoare, fie, invers, în absența totală a conștiinței?

Mulți spun zilele acestea: „Nimeni (mai ales nici un medic) n-are dreptul să se joace de-a Dumnezeu!”, înțelegînd că nimeni n-are dreptul moral să „deconecteze de la aparate” un muribund inconștient ținut în viață artificial de ceva vreme. (Cîtă?) Dincolo de emoția justificată a evenimentelor și de teama de abuz, oamenii uită însă un fapt elementar: chiar din momentul cînd bolnavul a fost „conectat la aparate”, deja medicii „s-au jucat de-a Dumnezeu”. Pe vremea cînd, ca să spunem așa, noi, oamenii, „l-am inventat” pe Dumnezeu, nu existau aparate. Azi, avem aparate. Iată-ne obligați să conviețuim cu ele, la bine și la rău, cu toții – noi și Dumnezeu.