„Hiper-rațional”?

O țară prea mică (Ungaria) pentru un conducător atît de mare! Asta, cred, e drama personală a premierului Viktor Orbán. De aici rolul său autoasumat de „mijlocitor” între Rusia și America, de critic acerb al Uniunii Europene și al NATO, din care totuși Ungaria face parte, de aici agitația sa necontenită de „a se da mare”, lăudîndu-se cu „prietenul” său Trump, pe care mizează ca să cîștige alegerile americane din toamnă; de aici, mai ales, amiciția sa cu Putin pe care nu mai știe cum să-l laude mai mult. Cum să fii un mare om de stat, cred că-și spune grandomanul Orbán în fiecare zi, cînd conduci o țară atît de măruntă (pe a cărei capitală unii o mai confundă cu capitala altei țări mărunte vecine) și care nu numai că nu decide politica mondială, dar nici în afacerile europene nu poate avea alt rol decît, cel mult, acela de a bloca temporar inițiativele celorlalți, făcînd ba pe bufonul, ba pe scandalagiul de serviciu, ba pe persecutatul? Nu știu cît timp îl vor mai crede ai lui, dar să recunoaștem că stilul său de a ieși din insignifianță prin debitarea cumulativă de enormități, chipurile populare, dar blocate de „elitele liberale”, a avut destul succes pe toate meridianele la destui alți grandomani.

De curînd, ținîndu-și celebrul discurs anual de autopromovare de la Băile Tușnad, premierul maghiar a susținut, printre altele, că Rusia este guvernată „hiper-rațional”, spre deosebire de Occident care se comportă tot mai irațional și este, de altminteri, în „disoluție”. O mai mare absurditate nici că putea debita!

Sigur, despre aproape orice conducător de stat se poate spune că procedează relativ rațional – în măsura în care acțiunile sale, mai ales cele decisive, se bazează pe niște calcule și pe un raport cost-beneficiu. Dar totodată în toate calculele, de regulă distorsionîndu-le mai mult sau mai puțin, aproape întotdeauna intervin obsesiile ideologice, considerentele de prestigiu național, susținerea publică, bagajul istoric încărcat de temeri și uri, simpatiile și antipatiile personale și, bineînțeles, hazardul. Și încă, atîta timp cît conducătorul nu se crede infailibil și genial, ales de Dumnezeu să-și conducă satul, statul sau lumea, mai există șansa unor decizii raționale, fie și pentru că politica nu este, în acest caz, rodul excogitațiilor unui singur om, ci rezultă din deliberări și controverse interne reale. Dar atunci cînd cineva se crede supraom sau măcar „uns” de Dumnezeu – de la Caesar, Napoleon, Stalin, Hitler, Mao, Ceaușescu și pînă la Putin, Trump, Netanyahu sau Orbán însuși – nu mai există limite pentru irațional și absurd. Istoria o dovedește din plin (și cu munți de cadavre ca probă).

Dar să lăsăm istoria, prea bine cunoscută, și să privim în prezent: a fost, este rațional, ba chiar „hiper-rațional”, să te ambiționezi să reînvii un cadavru – defuncta URSS ori imperiul țarilor, două tiranii cum n-a mai văzut istoria sub raportul opresiunii și nedreptății? A fost rațional, atunci cînd te temi de NATO, să provoci, prin invadarea Ucrainei, nu o slăbire, ci o întărire a NATO, inclusiv ieșirea din neutralitatea de decenii sau secole a Finlandei și a Suediei și reînarmarea unui Occident (inclusiv a Germaniei), extrem de reticent pînă atunci în a se mobiliza militar? A fost rațional să nu prevezi întreruperea legăturilor economice cu Vestul, pierderea piețelor de desfacere a gazului din Europa, decuplarea tehnologică, culturală și umană a țării tale, emigrarea unor elite tehnice și științifice? A fost rațional ca, în compensație, să ajungi, tu Rusia, pretins superputere, să cerșești ajutor militar de la Iran și chiar de la Coreea de Nord? A fost rațional să devii încet-încet vasalul Chinei – o țară mult mai mare ca populație, mult mai puternică economic și care, mai devreme sau mai tîrziu, îți va arăta ce înseamnă vasalitatea? (Mai ales că, probabil, nu va ezita să se răzbune pentru umilințele îndurate de la imperiul țarist și imperiul sovietic în secolul XX.) 

A, poate că declanșarea invadării Ucrainei din februarie 2022 s-a bazat și pe calculul relativ rațional că această țară nu va rezista mai mult de o săptămînă și că Vestul nu va avea timp să reacționeze pînă la capitularea ei și impunerea unei conduceri prietene Rusiei. Dar, odată ce acest plan s-a dovedit un eșec, a fost rațională continuarea războiului, cu pierderile umane și materiale uriașe aduse chiar propriului popor, ca să nu mai vorbim despre cele aduse Ucrainei, considerată, chipurile, o țară „frățească”? De fapt, a fost irațională însăși ideea fundamentală de a ocupa militar o țară de dimensiunea Ucrainei și a o păstra supusă pe timp nelimitat – avînd în vedere experiențele nefericite ale ocupării sovietice a Cehoslovaciei și Afganistanului, dar și cele americane din Vietnam și Irak? Dar, desigur, nu considerente raționale au condus la atacul asupra Ucrainei, ci obsesia reconstituirii imperiului, ura față de Occident, convingerea pur ideologică că ucrainenii nu sînt „o națiune”, ci ruși, care îi vor întîmpina pe invadatori cu „flori” și așa mai departe!

Să nu se înțeleagă de aici că susțin că Occidentul e un model de comportament rațional permanent. Însăși convingerea Occidentului timp de decenii că, după prăbușirea URSS, Rusia a devenit un partener precumpănitor rațional a fost o convingere irațională, bazată parțial pe speranță, parțial pe teamă, parțial pe o ideologie liberală semi-utopică. Dar, abia acum, dezarmarea unilaterală și predarea Ucrainei Rusiei, numai pentru a-l împăca pe Putin pentru cîțiva ani – ceea ce cere Orbán – ar fi, într-adevăr, un comportament irațional. E, dimpotrivă, cît se poate de rațional să vrei să supraviețuiești – nu numai fizic și național, dar și ca mod de guvernare și sistem de valori și convingeri – și să lupți pentru a reuși. Invers, ceea ce vrea Orbán, respectiv capitularea, ar fi, pentru a-l parafraza, ceva de-a dreptul „hiper-irațional”!