Indignarea și teama

Este o ironie, și încă una destul de tristă, faptul că, atunci cînd un susținător teoretic de înalte standarde etice sau de valori morale și civice eșuează, fie și parțial, în a le susține în practică, sîntem adesea mai indignați decît înaintea infracțiunilor unor ticăloși, despre care nu ne făceam nici un fel de iluzii. Pare o nedreptate și, într-un fel, și este. Dar, pe de altă parte, există și un sens în această nedreptate aparentă. Noi știm (sau simțim acut) că valorile, și mai ales valorile superioare, se susțin mai ales prin faptele oamenilor buni, că ele nu au un „cer platonician” în care să subziste indemne, indiferent de ce se întîmplă la noi, în „lumea sublunară”, spre deosebire de adevărurile logice, matematice sau epistemice. Adevărul despre relațiile metrice dintr-un triunghi sau cerc subzistă și fără oameni care să le cunoască, dar este cu totul îndoielnic că dreptatea și demnitatea pot supraviețui fără oameni care să le trăiască și să le demonstreze în viață. Aici simpla afirmație teoretică nu stă singură în picioare. De aceea, nu cei cu adevărat răi, netrebnicii, pot distruge valorile, căci ei li se opun din afară, dar nu le ating de fapt; valorile suferă cu adevărat din cauza celor insuficient de buni, sau pe jumătate buni, care eșuează atunci cînd exemplul lor personal ar fi fost indispensabil. Cei dintîi rămîn în afara edificiului valorilor, în care nu pot intra și de fapt nici nu vor; ceilalți sînt locatarii edificiului, iar insuficiența lor îi afectează temeliile. Abominațiile, marile grozăvii nu distrug de la sine putere valorile binelui și dreptății, ci cumva chiar le întăresc prin contrast, așa cum o lumină iese în contrast față de negru; în schimb, măruntele lașități, ipocriziile, comoditățile noastre perpetue murdăresc valorile, le discreditează, le corup și mai ales aruncă asupra lor umbrele îndoielii, le amestecă cu griul scepticismului dizolvant. De aici și indignarea despre care vorbeam, care închide în ea o teamă – teama de propria noastră fragilitate omenească.

Ceea ce am văzut zilele acestea odată cu declanșarea scandalului de abuz sexual repetat și sistematic, după cum a relatat presa, din partea a doi cunoscuți profesori de la SNSPA, verifică cele de mai sus. O parte a opiniei publice pare să se fi indignat, dacă nu mai mult, în orice caz mai zgomotos, nu de turpitudinile celor doi profesori, împotriva cărora acum curg reclamațiile fostelor victime la parchet, ci de o inadecvare morală a profesoarei Mihaela Miroiu, care, se pare,  n-ar fi reușit să-și apere corespunzător studentele, și mai ales fiindcă a refuzat să-și asume o vinovăție din trecut, amplificînd astfel eșecul etic prin recriminări împotriva criticilor domniei-sale. E, cum spuneam, cumva o nedreptate aici, și totuși, dincolo de unele accente de „răzbunare” politică, de apostrofare ideologică neavenită sau pur și simplu de grosolănie, observ și ceva autentic și legitim în indignarea despre care vorbeam. Căci standardele morale înalte pe care „mama” feminismului românesc le-a cerut și le-a impus în discursul public pot apărea puțin credibile dacă aceeași persoană s-a abătut cîndva, sau acum, de la ele. E adevărat, au existat circumstanțe, se pot formula scuze: pentru oricine altcineva. ele ar putea fi valabile. Prea puțin pentru persoana în cauză, care nu mai era doar o persoană, ci, cumva, devenise o cauză.

Prezumtivii „prădători sexuali” (profesorii și sociologii Alfred Bulai și Marius Pieleanu) sînt, pare-se, purtătorii unei culturi misogine degenerate și sinistre; însă nu numai că ei nu sapă, dar, prin contrast, chiar stimulează reacția, mobilizarea, feminismul, angajamentele pentru un tip diferit de cultură, de educație deopotrivă a copiilor, a tinerilor și tinerelor, a adulților. Stimulează reacția sănătoasă a societății. Față de ticăloșii autentici ne simțim curați, buni, cavaleri ai marilor valori. Ei ne fac serviciul să ne situăm clar de partea binelui. Dar lașități și comodități meschine (poate chiar unele complicități) ale unora care, fiind colegi, știau, dar tăceau sau se mulțumeau să rezolve „românește” un caz-două, sau care refuză, peste mulți ani, să admită greșeala, care se răstesc la contestatari pe FB, ne tulbură profund. Într-adevăr, mai ales de la aceștia așteptam (și noi, dar și victimele abuzurilor) atît de mult. De aceea, fiindcă ni s-a năruit o speranță, ca să nu spun o iluzie, sîntem foarte aspri cu ei și îi certăm plini de recriminări. Și avem cumva dreptate în fond, chiar dacă, pe un cîntar obiectiv al faptelor rele, ceea ce au făcut ei nu-i atît de grav.

Căci fragilitatea lor morală din momente de cumpănă, eșecul lor în a trăi plenar valorile pe care ei înșiși le-au susținut timp de decenii stimulează în noi scepticismul la adresa valorilor însele. Ea erodează „sublimul legii morale din noi” – vorba lui Kant –, asta după ce „cerul înstelat” a încetat de mult să ne mai producă frisoane de pietate. Confuzia și perplexitatea se instalează. „Mai există undeva valori stabile, ferme, atunci cînd pînă și țesutul moral al persoanei care trebuia să le susțină, poate chiar să le incarneze, nu mai este intact?”, ne întrebăm înfrigurați. Și neavînd răspunsuri clare, ne mîniem împotriva scăderilor etice, care ne-au lăsat descoperiți, gata să înghețăm cu toții în frigul nihilist. Indignarea noastră în asemenea cazuri e prea vehementă ca să nu fie suspectă că ascunde ceva neconvenabil: cînd ne sperie mediocritatea lor morală mai mult decît răul major, în definitiv, suspectăm că sîntem ca ei: pentru noi înșine ne e teamă și de noi înșine.