Sînt popoarele responsabile?

Răspund popoarele pentru faptele – în genere, rele – comise în numele lor de către conducătorii lor? Sau sînt ele nevinovate, orice ar decide acei conducători, iar ticăloșiile și crimele comise înroșesc numai mîinile celor care le-au ordonat și care le-au comis efectiv, așa cum se poate demonstra într-un proces, ca acela de la Nürnberg? Iată un scurt dialog între două personaje care susțin cele două puncte de vedere opuse:

A: Popoarele sînt inocente. Într-adevăr, ele ori trăiesc în democrații, ori în autocrații. Dacă trăiesc în autocrații, ele n-au cum răspunde de faptele unor lideri care decid singuri, arbitrar. Dar și liderii aleși sînt reprezentativi numai parțial. Cine mai poate asocia azi un program electoral inițial cu faptele pe care liderul respectiv ajunge să le decidă, după luni sau chiar ani de conducere, în circumstanțe pe care nimeni nu le-a prevăzut? Iar în situația cînd sînt totuși reprezentativi, conducătorii democrați nu comit orori.

B: Cu alte cuvinte, propui o dilemă: popoarele sînt întotdeauna inocente, fiindcă ori liderii nu le consultă, ori, dacă le consultă sau țin seama de ele, ei nu comit decît fapte bune. Asta vrei să zici?

A: Cam așa  ceva. Desigur, simplificînd puțin realitatea. În esență, poporul nu greșește, doar că aproape întotdeauna conducătorii ori nu vor, ori nu știu, ori nu pot ține seama de părerea lui.

B: Cam asta zicea și Jean-Jacques Rousseau cu a sa faimoasă „voință generală” care ar fi infailibilă și care vrea numai binele; din păcate, n-o vedem aproape niciodată, căci e continuu falsificată de politicieni, partide, organizații etc. Nu e totuși ciudat?

A: Deloc.

B: Dar cum putem dovedi nevinovăția cuiva, dacă de mii de ani în numele lui se comit crime peste crime și aproape că nu nu există cazul ideal despre care vorbiți tu și Rousseau? Știi, e ca atunci cînd am spune că oile sînt, prin firea lor, carnivore...

A: Cum așa?

B: Ai văzut vreodată oi mîncînd carne?

A: Nu.

B: Cum ai fi putut vedea esența lor? Ea e ascunsă, iar realitatea empirică e diferită. Așa, cică, și în cazul nostru... Ți se pare acceptabil?

A: E un exemplu ridicol. Popoarele sînt entități colective, spre deosebire de oi. Ca entități colective trebuie să aibă o voință comună, care vrea binele, dar îl poate ignora. Deci ele sînt prin firea lor inocente, atîta doar că voința lor bună le este continuu falsificată de conducători.

B: E aiurea! Iartă-mă, dar asta e o prostie. Nu poți dovedi că există o voință generală și că ea e întotdeauna bună, cînd faptele sînt mereu greșite și uneori chiar criminale. Iar dacă n-o poți dovedi, atunci nu există; e o himeră, o fantomă inventată de ideologi. Nimic mai mult. Punct.

A: Așadar, susții că popoarele sînt vinovate, dacă se comit crime în numele lor, de exemplu în războaie sau în alt fel?

B: Da, dar nu în sens juridic, ci în sens moral, bineînțeles. Popoarele sînt responsabile și vinovate, eventual.

A: Dar popoarele sînt alcătuite din oameni. Toți sînt la fel de vinovați, să zicem, de un război injust, de ocupație, crime contra umanității etc.? Sau copiii nu sînt vinovați?

B: Desigur că nu sînt vinovați copiii și, în general, cei fără discernămînt.

A: Dar ce spui de  funcționarii publici în raport cu ceilalți? Sau cei care servesc direct statul sînt mai responsabili? Sau jurnaliștii? Decît medicii, de exemplu?

B: Da, aceștia sînt mai responsabili... Medicii – mai puțin.

A: Dar constrîngerea nu contează? Într-un stat totalitar, a te opune regimului e mult mai greu și mai riscant decît a o face într-un stat democratic, nu-i așa? Și totuși, unii protestează, alții nu colaborează, alții măcar tac, alții...

B: Da, există multe nuanțe, grade de vinovăție și variații... Unii, mai ales cei care s-au opus, nu mai sînt responsabili...

A: Dar dacă mult timp au colaborat, însă la un moment dat au făcut un gest de nesupunere, cum sînt? Evident, au totuși o responsabilitate, măcar parțială, nu?

B: Da. Lucrurile sînt complicate.

A: Atunci cum poți vorbi în bloc, așa cum ai făcut, despre „popor” și afirma că el este responsabil, chiar vinovat pentru ce se face în numele lui? Și, de fapt, te referi la „popor” ca totalitate, ca atunci cînd spunem „poporul cutare e mare”, sau îl ai în vedere pe fiecare individ, ca atunci cînd spunem „poporul e sănătos”? Evident, a doua alternativă e exclusă, de vreme ce unii nu sînt deloc responsabili, alții foarte puțin. Că doar nu vei scoate copiii din popor. Și nici pe cei care s-au opus regimului. Atunci rămîne a doua alternativă – iei poporul ca pe o totalitate?

B: Cred că da. Trebuie să existe o responsabilitate colectivă.

A: Dar ce e asta, „popor” în sens de totalitate? Știu ce sînt indivizii, dar ce sînt „popoarele” sau „națiunile” nu știu. N-am văzut niciodată „popoare”: am văzut oameni slabi, grași, deștepți, interesanți, femei, bărbați. Ba am văzut chiar și politicieni. Dar „popor” n-am văzut.

B: Se spune că este o „comunitate imaginată”.

A: Adică un fel de himeră, o ficțiune... mai elegant prezentată? Vorba ta de dinainte, asta e o aiureală! Punct.

B: Mda... Se pare că sîntem amîndoi în impas. Dacă – cum spui tu – popoarele sînt inocente, inocența lor pare o ficțiune indemonstrabilă. Dacă – cum zic eu – le consideri vinovate ca atare, atunci însăși noțiunea de „popor” devine o ficțiune, un cuvînt gol.

A: Ficțiune contra ficțiune, himeră contra himeră?

B: Cam așa. Dar nu te necăji! Măcar rămînem buni prieteni...

A: Sigur că rămînem.

Într-adevăr, A și B au rămas prieteni. Fiind și ei ficțiuni, nici nu le-a fost greu.