Elogiul incompetenței

Lozinci motivaționale categorice care gîdilă afectul, dar hulesc dilemele rațiunii: „Dacă vreau, sigur pot”. Rețelele sociale care ne conferă falsul statut de judecători vedete, dar care ne orbesc privirea lăuntrică. Cultura managerială care preferă angajați ignoranți, dar ieftini, unor oameni talentați, dar care ar trebui plătiți la justa valoare. Spiritul vremii elogiază incompetența?

Principiul lui Peter

Orice angajat competent va beneficia de o promovare pînă cînd va atinge nivelul de incompetență, poziție din care nu se va mai muta. Consecința logică: în timp, toate posturile vor ajunge să fie ocupate de oameni incompetenți. Este „Principiul lui Peter”, definit în 1969 de către profesorul, doctor în pedagogie, Laurence J. Peter.

Cartea sa, The Peter Principle: Why Things Always Go Wrong, un bestseller tradus în 38 de limbi și vîndut în peste opt milioane de exemplare, nu este o cercetare științifică. Laurence J. Peter nu s-a bazat pe studii sau cercetări, ci pe propriile observații din lumea academică.

Printre exemplele date, se numără și cel al profesorului B. Lunt. Tînărul, care se făcuse remarcat încă de pe băncile școlii, avînd rezultate excepționale, și-a continuat cariera, devenind profesor. Toată lumea era de acord: ca dascăl, era deosebit de talentat și competent. A venit însă următoarea etapă: a fost numit directorul școlii. Imediat s-a petrecut catastrofa prezisă de Principiul lui Peter. Ca director, tînărul profesor nu-și putea îndeplini sarcinile. Nu știa ce să facă, nu-și înțelegea noile atribuții, nu avea nici o abilitate strategică, îi lipseau finețea și diplomația necesare noii poziții. Deși postul de director nu era neapărat mai dificil decît cel de profesor, era diferit. Nu avea nici o legătură cu pregătirea academică a tînărului, iar tînărul nu avea nici o legătură cu postul de manager.

Un profesor briliant, un director dezastruos.

Principiul lui Peter a fost chiar demonstrat de trei profesori universitari. Este vorba de un studiu condus de Alan Benson de la Universitatea din Minnesota, Danielle Li de la MIT și Kelly Shue de la Yale. Cei trei au analizat performanța a 53.035 de reprezentanți de vînzări angajați în 214 companii americane. Perioada studiului a fost de șase ani, din 2005 pînă în 2011. În tot acest timp, dintre angajații cu rezultate excepționale, 1.531 au fost promovați și au devenit directori de vînzări. Concluzia: „A fost surprinzător să văd că cei mai buni reprezentanți de vînzări au devenit cei mai proști manageri de vînzări”, după cum a declarat Alan Benson, pentru publicația Forbes.

Fușăreala, valoare universală

Principiul lui Peter, deși construit pe observații anecdotice, a fost, în fapt, unul profund profetic: „În timp, toate posturile vor ajunge să fie ocupate de oameni incompetenți”. Recentele alegeri europene au demonstrat-o din plin.

Lăsînd la o parte recentul episod al crizei Dianei Șoșoacă, proaspăt aleasă europarlamentar, care a reușit performanța de a fi dată afară din prima ședință a Parlamentului, există o listă lungă de noi europarlamentari care nu au nimic de-a face cu poziția pentru care au fost aleși.

Unul dintre exemple: cipriotul Fidias Panayiotou. Fidias Panayiotou este un tînăr de 24 de ani, vedetă a rețelelor sociale, cu peste 2,6 milioane de abonați. Potrivit Politico, Panayiotou a declarat în luna ianuarie că intenționează să candideze la europarlamentare. Invitat la televiziunea Alpha Cyprus, tînărul purta pantofi sport, pantaloni scurți, o jachetă de costum și trei cravate.

Panayiotou a recunoscut că nu a votat niciodată, că știa puține despre politică și încă și mai puține despre Uniunea Europeană. Însă a declarat că vrea să candideze pentru că nu mai suporta continuarea guvernării „tocilarilor” la Bruxelles. Panayiotou s-a descris ca fiind „un profesionist al gafelor”. Unele dintre episoadele online care l-au făcut celebru: o săptămînă petrecută într-un sicriu și dorința de a îmbrățișa 100 de celebrități. Printre aceste celebrități s-a numărat și Elon Musk, care l-a susținut puternic.

Deși tînărul a declarat că nu are nici un fel de experiență politică, a primit al treilea cel mai mare număr de voturi: 19,4%. „A fost un șoc ceea ce s-a întîmplat, un miracol”, a afirmat Panayiotou. Pentru CyBC, Panayiotou a declarat: „Partidele ar trebui să ia asta ca pe un avertisment că trebuie să se modernizeze și să asculte oamenii”. Anul trecut, Panayiotou a fost forțat să-și ceară scuze publice autorităților nipone, pentru cîteva clipuri filmate în timpul unei călătorii în Japonia. Într-unul dintre clipuri arăta cum să călătorești cu trenul fără să plătești bilet: te ascunzi în toaletă și faci pe bolnavul. În alt clip a arătat cum nu și-a plătit consumația la un hotel de cinci stele.

După victoria la alegerile europarlamentare a declarat: „Scriem istorie. Nu doar în Cipru, ci și la nivel internațional“.

Promovarea oamenilor mediocri

Isabelle Barth, profesor și cercetător în știința managementului la Universitatea din Strasbourg, este autoarea cărții La Kakistocratie ou le pouvoir des pires: voyage au cœur de l’incompétence, o lucrare despre promovarea oamenilor mediocri. Într-un interviu recent, pentru Le Point, Barth comentează creșterea nivelului de incompetență în societățile actuale.

Potrivit cercetătoarei, deși incompetența a existat dintotdeauna, astăzi asistăm la o epidemie, la nivelurile superioare ale ierarhiei companiilor. „În opinia mea, acest lucru are legătură cu individualismul extrem de pronunțat al timpului nostru. În special, rețelele sociale au un rol important: acum este posibil ca toată lumea să își dea cu părerea asupra oricărui subiect sau în legătură cu orice persoană. (...)  Acolo unde, cu ani în urmă, doar intelectualii, politologii puteau critica și evalua, astăzi oricine poate emite judecăți.”

Kakistocrația este un sistem deja bine implementat în societate. „Într-o kakistocrație, cei de la putere nu au nici un interes să schimbe lucrurile. În primul rînd, ei înșiși sînt adesea orbiți de propria incompetență. Unii și-au obținut poziția printr-un concurs pe care l-au cîștigat, deși n-aveau pregătire managerială, alții prin nepotism sau printr-o rețea de cunoscuți. Se află în vîrful piramidei și nu au nici un interes să o distrugă. Incompetența poate crea încredere! Schimbarea este cea care îi înspăimîntă.” Totuși, acest sistem este condamnat de realitate: „Realitatea pieței nu minte. Unele companii vor ajunge să «eșueze», nemaireușind să cîștige contracte, pentru că echipele lor nu sînt suficient de competente”.

Capcana abilităților

Potrivit Isabellei Barth, multe organizații funcționează cu o mare rată de incompetență și nu își schimbă politica promovării incompetenților, în ciuda randamentului scăzut și a nemulțumirilor interne. „De fapt, sînt acceptate zone cu performanță scăzută în care oamenii fac totul pentru a se asigura că sistemul continuă, pentru că știu că sînt incompetenți. Paradoxal, atunci cînd sîntem competenți, sîntem adesea prinși în capcană. Aceasta este «capcana abilităților». Vedem colegi care sînt mai puțin competenți decît noi fiind promovați, deși departamentul are nevoie de cea mai competentă persoană pentru a funcționa.” Este un cerc vicios, comentează Barth.

Cînd incompetența se inserează deja la nivelurile superioare, angajații competenți încep să fie demotivați: nu mai au nici un chef să depună eforturi, pentru că nu sînt prețuiți la valoarea lor și văd că alți colegi, incompetenți și delăsători, au aceleași beneficii sau chiar mai multe decît ei. Astfel, un angajat competent riscă să devină el însuși un incompetent voluntar.

Kakistocrația

Diego Gambetta, profesor de sociologie la Universitatea Oxford, explica într-un seminar, susținut acum cîțiva ani, căile prin care incompetența se sedimentează într-o societate, dînd exemplul organizațiilor mafiote. „Mafia preferă să nu recurgă la violență, căci această cale nu este o alegere economică satisfăcătoare pentru a-și dezvolta interesele infracționale. În schimb, căile preferate de a-și impune puterea sînt legăturile de dependență. (...) Și cel mai simplu este să îndatorezi pe cineva care îți este inferior. De aici derivă tentația, pentru un om care își dorește puterea, de a se înconjura de incompetenți, de oameni slabi, căci, prin ascendentul pe care îl are asupra lor, îi poate controla, îi poate manevra pentru scopurile sale. Fidelitatea astfel obținută este cu mult mai valoroasă decît competențele angajaților.”

Promovînd incompetența îți formezi o „armată” de soldați credincioși: le cumperi fidelitatea. Te asiguri că aceștia îți vor face jocurile, vor duce „bătăliile” tale. Iar aici este punctul de la care începe cercul vicios. Un incompetent promovat, ajuns într-un punct decizional, va promova, la rîndul său, pe unul pe care îl consideră și mai slab, ca să-și asigure un susținător dependent și fidel.

Acest mecanism pervers de ascensiune a incompetenței este, de fapt, motorul unei societăți corupte.