Modernism după modernism

„Arhitectura modernă a decedat în Saint Louis (Missouri) pe 15 iulie 1972, la ora 3,32 p.m., atunci cînd infamul cartier Pruitt-Igoe a primit lovitura de grație prin dinamitare”, a postulat Charles Jenks, teoretizînd postmodernismul. Cu toate acestea, la peste 50 de ani de la evenimentul începerii demolării cartierului modernist dedicat populației sărace din Saint Louis, am văzut apariția postmodernismului, dar și desființarea unor clădiri emblematice ale acestui curent, am văzut și deconstructivismul la lucru, concomitent cu arhitectura high-tech și regionalismul critic. Între toate aceste curente, modernismul, deși anunțat ca terminat, a mai produs, și încă produce, o arhitectură cît se poate de vivace, iar acest fenomen se datorează, în opinia mea, forței gîndirii politico-economice a pionierilor săi.

Mișcarea modernă a încercat să obțină egalitatea socială prin intermediul industrializării și progresului. Arhitectul olandez J.J.P. Oud spunea, preluînd sintagma celebrului Le Corbusier, că doar atunci cînd locuința va deveni o mașină, aceasta va fi relevantă pentru mase, pentru că numai prin intermediul realizării unei producții de serie locuința socială poate deservi societatea în ansamblul ei; producția manufacturieră rămîne astfel să deservească un public mult mai restrîns și mai înlesnit. Idealul de a construi suficiente locuințe pentru toți oamenii a generat al doilea CIAM (Congres Internațional de Arhitectură Modernă), în 1929, iar suma minimă a funcțiunilor obligatorii ale unei locuințe a început să primeze în raport cu aspectul acestora. Doctrina curentului Noul Obiectivism (Neue Sachlichkeit) a făcut posibilă gîndirea potrivit căreia un obiect funcțional, confortabil și eficient nu trebuie să fie în mod necesar și frumos, dar trebuie să fie acceptat de societate, la fel precum obiectele industriale sînt frumoase prin simplitatea și eficiența utilizării. Tot Noul Obiectivism a făcut posibilă ideea demolării cartierelor rezidențiale sărace din centrele orașelor care să facă loc marilor proiecte metropolitane, antrenînd fenomenul de gentrificare, adică relocarea în masă a locuitorilor săraci spre periferia urbană.

Idealul modernist situa ordinea, raționalitatea și accesibilitatea printre premisele obținerii libertății individului. Nu în ultimul rînd, arhitectura era văzută ca modelatoare a societății. Hannes Meyer, directorul Bauhaus între 1928 și 1930, spunea că „arhitectura este procesul care dă formă și structură vieții sociale a comunității. Arhitectura nu este un act individual săvîrșit de un artist-arhitect și încărcat doar cu propriile lui emoții. Construirea este o activitate colectivă”. Cu toate acestea, după împînzirea centrelor și periferiilor orașelor lumii cu cartiere de blocuri moderniste imune la context, ori cu covoare nesfîrșite de locuințe sociale tipizate, identice, a devenit evident că aceste valori de finalitate nu puteau să concilieze adevărul universal cu particularitățile regionale, progresul cu tradiția, stilul universal cu identitățile culturale locale, schimbarea socială cu capitalismul. Au fost utopii în care arhitectul demiurg hotăra destinele multora cu intuițiile sale legate de disciplină și ordine. Articolul 22 din Charta de la Atena, document publicat de Le Corbusier în 1933, denunța suburbiile ca fiind „(...) adesea doar agregări de bordeie care cu greu ar merita efortul păstrării lor. Căsuțe mici, precar construite, colibe de carton, șoproane încropite din cele mai nepotrivite materiale, sălașul sărmanelor creaturi azvîrlite într-un mod de viață indisciplinat, aceasta este suburbia!”. Se poate observa preocuparea lui Le Corbusier pentru unitate și disciplină, diversitatea fiind privită ca o consecință nefastă a sărăciei și lipsei de perspectivă.

Fascinat de progresul tehnologic, Le Corbusier era un dușman declarat al străzilor. Într-o epocă în care el spera ca transportul să devină 100% aerian în doar cîțiva ani, Le Corbusier plasa aeroportul în centrul orașului, iar strada și trotuarul urmau să devină o relicvă milenară, învechită și non-funcțională. De altfel, unul din articolele Chartei de la Atena prevedea ca nici o intrare în blocuri să nu se facă direct din stradă (art. 27); pentru pietoni aveau să fie prevăzute trotuare de acces la locuințele colective enorme și identice. Aceasta s-a și întîmplat în cartiere bucureștene ca Balta Albă sau Drumul Taberei, iar entuziasmul cu care spațiile verzi interstițiale au fost convertite în parcări după 1989 vorbește despre utopia raționalității moderniste confruntate cu haosul și debandada urbanistică, tradițională aș numi-o, a urbei lui Bucur.

Astăzi, în București, se construiesc ansambluri rezidențiale moderniste din care a fost alungată rațiunea, precum și preocupările moderniștilor referitoare la confort. Față de acestea, blocurile șaizeciste din Drumul Taberei par desprinse din basme, iar infamul cartier Pruitt-Igoe, demolat cu dinamită în 1972, ar putea spera la o medalie.