Parfum de cîine

De curînd, celebra casa de parfumuri Dolce & Gabbana a lansat un parfum pentru cîini. Un parfum scump: o sticluță de Fefé costă în jur de o sută de euro. Blana de cîine va putea fi înmiresmată cu flori prețioase de ylang-ylang, cu arome de mosc și de santal.

Este o idee ridicolă pentru societatea de azi? Sau mai degrabă se înscrie în logica noilor „valori”? Citind despre lansarea acestui parfum de cîine, m-am trezit gîndindu-mă la vecinul cu pretenție de intelectual fin, dar care este de fapt un șantierist, care juisează doar la schimbarea de țevi în apartament și are un comportament de macho de mahala față de ceilalți vecini.

M-am gîndit la un premier care stîlcește limba română, dar pretinde că vorbește fluent franceza și engleza. M-am gîndit la europarlamentarul care apare cu botniță în ședințele Parlamentului European și care cîștigă adepți doar printr-un comportament grobian. M-am gîndit la cei care merg la teatru în șlapi. M-am gîndit la ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice. M-am gîndit la algoritmii rețelelor sociale.

Mai vorbim astăzi despre epoca kitsch-ului sau kitsch-ul s-a transformat în ceva mult mai cîinos?

Fenomenul kitsch-ului

În lucrarea sa, din 1934, Kitschstil und Kitschzeitalter (Stilul și era kitsch-ului), sociologul german Norbert Elias încerca o definiție a acestui concept: „În utilizarea sa generală, conceptul de kitsch este cu siguranță unul încărcat de multă confuzie. Dacă, totuși, vrem să indicăm ceva mai concret în definirea sa, mai mult decît o serie de lucrușoare lipsite de gust, dacă vrem să-l condensăm într-un fenomen, extrăgîndu-l din generalitatea vagă pe care i-o conferim în actualitatea zilelor noastre, atunci trebuie să-i căutăm conținutul și limitele în evoluţia formelor estetice ale societăţii burgheze. Faptul că specificul unei epoci este vizibil mai întîi printr-un semn negativ nu este fără precedent în istorie. Expresii precum «baroc» sau «gotic» nu aveau inițial o conotație mult mai pozitivă decît conceptul de «kitsch». Conținutul lor valoric s-a schimbat însă în urma dezvoltării societăților. Fără a acorda prea multă greutate paralelei istorice, «stilul kitsch» va experimenta și el, după toate probabilitățile, o asemenea schimbare de optică”.

Schimbarea de optică, de la termenul care denumea inițial ceva „ieftin” la curentul unei arte subversive, a transformat kitsch-ul într-un stil, ridicîndu-l în rang, scoțîndu-l astfel din sfera prostului gust.

„Conceptul de kitsch”, afirmă Elias, „nu este altceva decît expresia tensiunii între gustul rafinat și dezvoltat de specialiști și gustul îndoielnic manifestat de mase.” Potrivit lui Elias, termenul aparține începutului de secol XX. Desenele comercializate de artiștii germani din München, schițate în grabă, pentru a fi comercializate cît mai repede, încîntau turiștii americani, care le cumpărau crezînd că sînt valoroase. „Se spunea că ceea ce era destinat vînzării «în masă» era verkitschen (a vinde cuiva ceva de care chiar nu are nevoie). Și tot disprețul specialiștilor față de gustul necultivat al societății capitaliste, dar și tragedia unei constelații de artiști nevoiți, din motive economice, să distribuie sau să producă ceva ce disprețuiesc au luat numele de kitsch”, scria Elias.

Kitsch-ul s-a dezvoltat astfel ca un soi de pseudo-artă, care a generat doi poli. Într-o parte se situau specialiștii care o detestau, dar se întrețineau financiar din ea. În cealaltă parte, masa socială pluriformă a consumatorilor, care cumpărau ceva ieftin, avînd senzația că participă la un act creator.

Epoca vulgarității

Totuși, kitsch-ul imita arta și implica o doză de decență. Această doză a fost din ce în ce mai redusă, iar kitsch-ul însuși a ajuns să fie imitat, ieșind astfel din sfera pseudo-artei. Specialiști comercianți au fost înlocuiți de consumatorii de kitsch, cei care, neavînd nici o fibră de artist în ei, nici un dram de creator și nici o tangență cu arta, au înaintat cu pași fermi, înarmați doar cu o ambiție de comerciant stradal. Kitsch-ul a fost înlocuit de vulgaritate, iar prostul gust a devenit epigon al kitsch-ului.

Două exemple: Jeff Koons și David LaChapelle. Lucrările lui Jeff Koons, artistul despre care s-a spus că a transformat kitsch-ul în artă, pot fi găsite în cele mai renumite muzee din lume. Koons a devenit faimos pentru seria sa de lucrări care foloseau kitsch-ul ca strategie artistică. A folosit aspiratoare, mingi de baschet, jucării gonflabile și figurine de porțelan, transformându-le în „sculpturi” care au fost interpretate drept „originale” – prin urmare, valoroase.

Fotograful american David LaChapelle a fost numit „Fellini al fotografiei”. El a devenit celebru fotografiind vedete ale divertismentului, precum Michael Jackson sau Madonna, înfățișate în chip de sfinți sau îngeri. Fotografii bombastice, culori țipătoare, ipostaze pe placul unei lumi care cădea din ce în ce mai mult pe panta vulgarității: LaChapelle miza pe „miștocăreală” și pe ridiculizarea iconografiei religioase. „Dacă m-ar interesa bunul gust, nu aș face asta”, a declarat artistul însuși, în 2009, cu ocazia unei prime expoziții în Franța. Le Monde relata atunci circumstanțele acestei expoziții: „Opulentul Hôtel de la Monnaie din Paris are nevoie de bani. Așadar, și-a închiriat spațiul pentru o expoziție care i-a fost adusă la cheie. Și din moment ce gazda sa este o vedetă a fotografiei, niciodată prezentată pînă acum în Franța, beneficiul este dublu. Acesta este americanul David LaChapelle: 45 de ani, corp armonios, șapcă bine lipită pe cap, aspect petrecăreț”.

Cultura agresivității

De ce societatea de azi a dezvoltat o relație din ce în ce mai apropiată și relaxată cu non-valorile, dezvoltînd un apetit furibund pentru agresivitate? În cartea sa Le Goût du moche (Flammarion, 2021), jurnalista Alice Pfeiffer descrie prostul gust ca fiind o „tradiție a grotescului, a miștocărelii, a absurdului”.

Nu este nici antonimul „frumuseții”, dar nici sinonimul „urîtului”, de vreme ce, susține jurnalista, „urîtul posedă totuși un nivel de putere și o noblețe care mobilizează emoții profunde”.

Prostul gust nu reușește însă decît să provoace emoții vulgare și ridicole, fiind rezultat al excesivului, al distorsionatului, generînd o așa-numită „cultură a agresivității” pe care o întîlnim atît în mass-media, cît și în social media – blog-uri, site-uri web sau rețele de socializare online.

Antropologul german Thomas Mießgang a analizat, în cartea sa Scheiß drauf – Die Kultur der Unhöflichkeit (La dracu’– cultura insolenței), diferitele noi obiceiuri sociale și subculturi, pentru a vedea dacă trăim, într-adevăr, un declin larg răspîndit al bunului-simț. Punctul de plecare a fost constatarea sociologului că lumea a devenit din ce în ce mai lipsită de politețe și, chiar dacă autorul atenționează că această deplîngere a existat dintotdeauna, de la Socrate citire, azi nu mai vorbim despre o cîrcoteală, ci despre un fapt real. Explicația este una extrem de simplă: din cauza mass-media și a social media, „grobianismul a devenit în zilele noastre mult mai vizibil”. Drept urmare, a devenit mult mai acceptat.

Corabia nebunilor

Dar ce s-ar întîmpla dacă toți am deveni grobieni, adepți ai vulgarității, dacă toți ne-am înscrie în cultura non-valorilor? Un răspuns metaforic, pentru cei care ar avea urechi de auzit și ochi de văzut, îl dă Sebastian Brant, în poemul scris în 1494, „Corabia nebunilor” („Das Narrenschiff ad Narragoniam“).

Brant imaginează călătoria a 100 de „nebuni” înspre paradisul de ei visat: o țară imaginară numită Narragonia (în limba germană, Narr însemnînd „nebun”). Personajele nu sînt nebune în sensul patologic, ci mai degrabă ne-bune, căci fiecare întruchipează cîte o meteahnă a societății: vicii, fărădelegi, infamii, josnicii, ticăloșii, agresivități, mișelii. Pentru aceștia, Narragonia este tărîmul propice, destinat tuturor urîțeniilor umane.

Brant folosește alegoria lui Platon, ironizînd, prin corabia nebunilor, slăbiciunile și viciile societății. Cum barca nu are căpitan, nu poate intra niciodată în nici un port. Plutind în derivă, ne-bunii care nu se pricep să navigheze invocă un sfînt: Sfîntul Grobian (nume derivat de la adjectivul grob – grosolan), patronul oamenilor vulgari. Sfîntul, departe de a-i ajuta, îi adîncește în vicii și derivă, făcîndu-i să se închine unui porc încoronat și îndemnîndu-i să omoare pe oricine le-ar ieși în drum.

Ne-bunii nu vor ajunge niciodată la destinație, ci se vor îndrepta, fără să-și dea seama, înspre propria ruină. Lipsa civilizației, a grației și a bunului-simț nu duce decît la dezastru. „Cînd Sfîntul nu mai vorbește din pricina Diavolului, păstorul cere ajutor lupului. Unde e, așadar, cîștigul lor? Să trăiască în haite, cu toții, vulgari, într-o lume a pierzaniei, fără Dumnezeu, pierind în batjocura tuturor.”