Adevărul e că se cam minte

Poveștile sînt prima noastră formă de cunoaștere a lumii. Ele sînt adaptate puterii noastre de înțelegere, care în primii ani de viață e limitată. Așa avem acces la tezaurul de gîndire al omenirii. Deoarece sînt prea groase, cărți esențiale de înțelegere a lumii, cum sînt Don Quijote sau Iliada lui Homer, sînt parcurse inițial doar în forme abreviate, repovestite. Unii dintre noi rămîn toată viața cu variantele trunchiate, fără să-și mai bată capul cu cifra reală de volume din care e compusă opera lui Miguel de Cervantes Saavedra și cu numărul de hexametri dactilici pe care îl are epopeea lui Homer.

Atîta doar că poveștile nu sînt adevărate, așa cum sîntem avertizați îndeobște încă din start grație formulei literare „A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti”, care ne garantează autenticitatea întîmplărilor, deși pornește de la o balivernă: zău că pot fi povestite și lucruri care nu sînt. Fiindcă sîntem oameni, nu ființele superioare întîlnite de Gulliver pe parcursul călătoriei în țara cailor, houyhnhnm-ii. Doar aceștia sînt incapabili să spună lucruri care nu sînt. După cum știm de la Jonathan Swift, „din vocabularul lor lipsește orice cuvînt care să exprime minciuna sau prefăcătoria”. Iar de la alt autor, Neil Gaiman, aflăm că „transmitem adevărul prin povești, ceea ce este în esență cea mai glorioasă dintre contradicțiile uriașe pe care v-o puteți imagina vreodată. Folosim minciuni memorabile. Luăm oameni care nu există și lucruri care nu li s-au întîmplat acelor oameni în locuri care nu există și folosim aceste lucruri pentru a comunica lucruri adevărate copiilor. (...) Îi spui cititorului ceva ce speri că va rămîne în memoria lui, ceva sincer, ceva important, ceva vital. Dar folosești minciuni. «Scufița Roșie» nu a existat niciodată. Lupii nu mănîncă bunici și nu se urcă apoi în paturi deghizați în bunici”.

Pentru ca tîlcul, morala istorisirilor cît se poate de adevărate să ajungă la ascultătorii de povești și la cititori, s-a apelat la ficțiune. Una dintre accepțiunile acestei plăsmuiri este că reprezintă o latură specifică a creației artistice, avînd atributul de a sugera întîmplări adevărate. Chit că inclusiv cel mai cunoscut deznodămînt al poveștilor, „Au trăit fericiți pînă la adînci bătrîneți”, e un fals grosolan – cine poate trăi cu adevărat fericit, în stare genuină, atît de mult? Se aduc – pot fi aduse?! – fapte în sprijinul acestei afirmații? Nicidecum. De fapt, acest enunț mincinos (măcar prin omisiune, căci bătrînețea adîncă nu-i chiar o fericire și-un parfum de tei) e menit să ne încurajeze, să ne asigure că, în mod real, inechitățile pot fi depășite, că idealurile pot fi atinse cu adevărat. Ca să facă accesibile și verosimile adevăruri incontestabile, cum e dezvăluirea copilului din poveste care a strigat „Împăratul e gol!”, literatura îmbracă probe cu valoare de postulat în straiele ficțiunii.

Practic, cunoaștem o lume adevărată printr-o transfigurare plină de neadevăruri a realității, din cauze multiple. Unele minciuni sînt urmarea succesivelor deformări ale unei povești originale după transmiterea acesteia pe cale orală și a unei cosmetizări provocate de necesitatea de a da o formă ușor de priceput narațiunii.

Pentru a perpetua adevărul, l-am prezentat sub formă în ficțiune, întrucît, de mii de ani, oamenii au observat că poveștile sînt mai lesne de ținut minte decît simpla înșiruire a faptelor. Pagini esențiale ale istoriei neamurilor din care avea să fie alcătuit poporul român ne-au parvenit doar în variantă repovestită, capacitatea literaturii de a relata mai frumos despre întîmplări reale decît a istoriei de a pune cap la cap fapte destul de aride fiind neîndoios superioară.

Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Mircea cel Bătrîn și însuși poporul român au intrat în imaginarul colectiv nu datorită unor repere cronologice greu de băgat la cap, ci datorită modului în care ni s-a povestit despre ei. Barbu Ștefănescu Delavrancea, Nicolae Bălcescu, Mihai Eminescu, Daniel Bănulescu, Mircea Cărtărescu – e o enumerare pur subiectivă, autorii fiind aleși aici doar de dragul demonstrației și al ilustrării cu exponenți din diferite epoci – sînt cîteva nume de povestitori în limba română care au recreat, actualizat și deformat pînă la minciună purul adevăr, transformîndu-l în adevăr literar, ca să poată fi înghițit nemestecat.

Așa cum mama adăuga o lingură de zahăr în zeama ardeilor umpluți doar ca să-mi fac o idee despre rolul bemolului de a îndulci sunetul pe care îl precedă, adevărul literar coboară înălțimea sunetului unui text cu un semiton, cît să nu mai fie întru totul adevărat. Astfel, adevărul literar devine o ticluire dulceagă care face digerabilă doctoria adesea fadă a adevărului.

Meșteșugul de a insera adevărul literar în texte menite să transmită adevăruri pure nu e lipsit de riscuri. Cititori neavizați, precum Don Quijote de la Mancha, riscă să ia lucrurile la propriu și să trăiască într-o mare confuzie: „Se cufundă hidalgul nostru în aşa hal în citanie, că-şi trecea nopţile toate citind, din murgul serii şi pînă-n revărsatul zorilor, şi toate zilele, de cum se lumina şi pînă ce se-ntuneca; şi aşa, din prea mult citit şi din prea puţin dormit, i se uscară creierii, încît îşi pierdu minţile. Închipuirea i se împuie cu tot ce citea în cărţi, cu farmece şi cu lupte drepte, cu bătălii şi cu provocări la duel, cu declaraţii de dragoste şi cu iubiri, cu chinuri şi cu sminteli nemaiauzite. Şi-i intră în cap aşa de straşnic că toată grămada aceea de scorneli pe care le citea, petrecute doar în vis, erau adevărul-adevărat, încît pentru el nu se afla pe lume istorie mai vrednică de crezare”.

Marea literatură nu poate fi concepută fără adevăruri literare. În Complot împotriva Americii, Philip Roth a optat pentru ceea ce s-ar putea numi istorie contrafactuală, narînd ceva ce nu a avut loc, dar ar fi putut avea loc (și, ironie a hazardului, chiar are loc, după alegerile prezidențiale din SUA de anul acesta, cînd The New Yorker titrează „Ce înseamnă că Donald Trump e un fascist?”): America, la cheremul fasciștilor.

Să luăm și cîteva exemple de adevăruri literare din operele povestitorilor români menționați. „Ştefan cel Mare: «Țineţi minte cuvintele lui Ştefan, care v-a fost baci pînă la adînci bătrîneţe… că Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu este a noastră, ci a urmaşilor urmaşilor noştri în veacul vecilor!...»” e un fragment din Apus de soare de Barbu Ștefănescu Delavrancea pe care-l știe oricine și care sună înălțător, însă nu e deloc adevărat. Ștefan cel Mare nu a rostit aceste cuvinte. Iar dacă le-ar fi rostit, n-ar fi făcut-o în limba română. Cel mai probabil, Ștefan vorbea în mod obișnuit în ruteană. Motivul pentru care Barbu Ștefănescu Delavrancea a comis acest adevăr literar pe care toți îl luăm de bun e legat de vremurile tulburi în care s-a decis să scrie „Trilogia Moldovei” (Apus de soare, Viforul, Luceafărul). Statul român modern abia se forma și era resimțită o disperată nevoie de a se găsi elemente de coeziune ale țărilor române în miturile trecutului.

Cam din aceeași categorie, strecurarea unui neadevăr istoric într-o lucrare deosebit de popularizată, e „Mihai ajunsese acuma în culmea slavei și a mărimei ce el visase. (...) El voi a-și crea o patrie mare pe cît ține pămîntul românesc, și norocul ajungîndu-l în cîteva luni, Ardealul, Moldova și o parte din Banat sînt unite cu Țara Românească. (...) Aceste mici ținuturi dobîndite, unitatea națională era completă. Independența absolută ar fi urmat fără îndoială. Mihai realizase acum visarea iubită a voievozilor cei mari ai românilor”. Îi aparține lui Nicolae Bălcescu, în Românii supt Mihai-Voievod Viteazul. Din dorința de a transmite un adevăr – Mihai a fost un cuceritor –, Bălcescu îl zugrăvește pe cel care azi dă numele stației de metrou dintre Dristor 1 și Timpuri Noi ca pe un personaj mînat de idealul național românesc. Deși acesta era guvernator imperial – își punea cuceririle teritoriale în slujba altcuiva. Și nu pe aceste meleaguri se cristalizase ideea de națiune – într-adevăr, în jurul anului 1600, a fost posibilă identificarea în Europa a unei conștiințe și a unei identități naționale distincte, care a dus la dezvoltarea unei noi entități geopolitice, națiunea, numai că aceasta era în Anglia. E verosimil că excesiv de romanțata unire a fost altceva decît un act de cucerire doar în măsura în care credem că dacii mîncau mămăligă, ceea ce nu era posibil decît dacă ar fi adus ei înșiși porumbul în Europa cu mult înaintea celorlalți. Cu toate acestea, nici un text al acelei civilizații mărețe nu ne relatează expediția în America, într-o mare parte, pentru că n-a avut loc, și într-o mică parte, întrucît dacii nu s-au învrednicit să scrie ceva, orice, în limba lor.

Unul dintre cele mai cunoscute adevăruri literare de la noi sună astfel: „Și de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag? / Și, purtat de biruință, să mă-mpiedec de-un moșneag? / De-un moșneag, da, împărate, căci moșneagul ce privești / Nu e om de rînd, el este domnul Țării Românești”. E din „Scrisoarea III” de Mihai Eminescu, care a exagerat cu mijloace literare etatea lui Mircea, în sprijinul adevărului potrivit căruia înțelepciunea bate trufia, indiferent de forța celei din urmă. În realitate, supranumele „cel Bătrîn” încă nu i se potrivea lui Mircea la momentul bătăliei de la Rovine, căci avea 40 de ani. Nici Baiazid nu-l putea face moșneag pe despotul de Dobrogea, banul de Severin și herțegul de Amlaș și Făgăraș, fiindcă sultanul otoman era mai în vîrstă cu un an decît domnitorul. Firește, asta nu poate împiedica exegeți de talia lui Ghiță Funar să socoată că „O, tu nici visezi, bătrîne” denotă spiritul de anticipație eminescian – se știe că poetul ar fi conceput înaintea lui Einstein teoria relativității, dar nu se vrea să se afle –, formulele de adresare „moșule” și „bătrîne” devenind  uzuale peste veacuri.

Mai încoace, în Te pup în fund, Conducător iubit!, Daniel Bănulescu scrie așa: „Pe pardoseala fierbinte, Nicolae Ceaușescu zăcea cu mîna dreaptă întinsă la spate și se scărpina la c*r cu poporul român. Ceea ce numea el «poporul român» era doar o măturică delicată de baie, cu incrustații de fildeș, de care era adînc îndrăgostit”. Desigur, e un adevăr literar, nici pomeneală să fi existat un astfel de accesoriu de spa la reședința tiranului cizelat pe calapodul unui cizmar. Adevărul pe care ni-l transmite frust autorul cu această plăsmuire este că un întreg popor a fost la discreția unui dictator.

În fine, în cartea Orbitor. Aripa dreaptă de Mircea Cărtărescu, un personaj constată: „Am f*tut Revoluția română!“. În mod evident, e o minciună, abominabila faptă nu s-a petrecut aievea. O ficțiune, o scorneală, care, spre deosebire de tot ce s-a scris în rest despre „evenimentele din decembrie”, exprimă însă adevărul gol-goluț.

Horia Ghibuțiu este jurnalist.