Atletul budoarelor

Amantlîcul nu este doar o relație în doi, cu un oarecare grad de clandestinitate. Amantlîcul, oricît ar fi de secret, reverberează social din simplul motiv că orice relație în doi face „valuri” într-un fel sau altul. Comportamentul, deciziile, cuvintele, gesturile amanților nu pot scăpa niciodată celorlalți și amantlîcul este imediat reperat. Și, ca într-un fel de oglinzi venețiene, amantlîcurile se văd unele prin celelalte, dezvăluind un peisaj social deopotrivă imoral și trist în fond, picant și plin de iubire, în aparență. Întrebarea cea mare este dacă iubirea justifică orice.

Într-unul din volumele de corespondență ale lui Katherine Mansfield (1888-1923) găsim următoarea scrisoare: „24 martie 1921. Dear Princess Bibesco, mă tem că trebuie să vă opriți din a scrie scrisori de dragoste soțului meu atîta timp cît eu și el trăim împreună. Este ceva ce nu se face în lumea noastră. Sînteți foarte tînără. Îl puteți ruga pe soțul dumneavoastră să vă explice imposibilitatea unei asemenea situații. Vă rog, nu mă faceți să vă scriu din nou. Nu-mi place să mă cert cu nimeni și pur și simplu detest să îi învăț pe oameni bunele maniere. Yours sincerely, Katherine Mansfield”. 

Destinatara scrisorii era Elizabeth Bibesco. Soțul ei, căruia, veninos, Mansfield o îndemna să se adreseze pentru a înțelege de ce nu se face să scrii scrisori de dragoste bărbaților căsătoriți, era Antoine Bibesco. Ironia este mușcătoare, pentru că Antoine Bibesco a fost unul dintre cei mai nepotoliți amanți ai saloanelor înaltei societăți din București, Paris și Londra de la începutul secolului XX. O amantă a sa, Rebecca West, l-a denumit „atletul budoarelor”, fixîndu-i în veac renumele.

Antoine Bibesco (1878-1951) a fost un diplomat român de mare talent, cu o biografie absolut fabuloasă. A rămas celebru, mai ales, pentru prietenia lui strînsă cu Marcel Proust. Natural, cercul său de amici includea oameni precum André Gide și George Enescu. Părinții lui (prințul Alexandru Bibescu și Elena Epureanu) au fost adevărați mecena, ținînd la Paris un salon la care veneau adesea Gounod, Debussy, Saint-Saëns, Degas, Anatole France. Printre ei a crescut Antoine. 

Soția lui, Elizabeth, cea care scria scrisori de amor soțului lui Katherine Mansfield, era fiica unui prim-ministru britanic, Herbert Asquith. S-au căsătorit în 1919, cînd el avea 40 de ani și ea 20. Nunta lor a fost evenimentul monden al anului la Londra; printre invitați au putut fi fotografiați George Bernard Shaw, Alexandra de Danemarca și chiar Regina Mamă a Angliei din acel moment. După ce a tot umblat prin lume cu misiuni diplomatice importante, Antoine Bibesco și soția lui au venit în România în 1939. În 1945, ea s-a îmbolnăvit de tuberculoză și a murit. Mormîntul lui Elizabeth Bibesco se află la Palatul Mogoșoaia. Tragedia morții soției sale, la doar 45 de ani, a fost o lovitură puternică pentru Antoine Bibesco. Paradoxal (sau poate că nu!), atletul budoarelor și-a iubit nespus de mult soția. Se poate să-ți iubești soția și să faci atletism prin budoarele orașului în același timp? Și poate că nici ea nu era altfel – capăt de dovadă stă scrisoarea reprodusă mai sus. Se poate așa iubire? Revenind la istorie, fapt este că Antoine Bibesco, fragilizat de pierderea lui Elizabeth, nu a putut suporta presiunea crescîndă a comuniștilor și a plecat, în 1946, la Paris, unde a murit cinci ani mai tîrziu.

Antoine și Elizabeth au avut o fiică, Priscilla, născută în 1920. Nașul de botez al Priscillei a fost Marcel Proust. Priscilla nu a vorbit niciodată în public despre copilăria ei – poate că atletul budoarelor nu a fost chiar un tată adecvat. Auzisem că, școlăriță fiind, Priscilla a trăit un moment traumatic cînd tatăl ei i-a descoperit jurnalul intim și l-a citit în public, la o petrecere, prietenilor săi, amuzîndu-se de ceea ce copilul scrisese. Așa ceva un copil nu prea uită și nu prea iartă.

Priscilla a locuit cu părinții ei în România pînă cînd țara a intrat în cel de-al doilea război mondial de partea Germaniei, împotriva anglo-americanilor. A fugit spectaculos de la Palatul Mogoșoaia prin 1944, a ajuns la Beirut, unde a fost recrutată de spionajul britanic și, sub acoperire, a funcționat ca jurnalist la un ziar englezesc local. Mai tîrziu, s-a stabilit la Londra. După moartea lui Antoine, a locuit mai mult la Paris. A murit în 2004, fără să fie vreodată generoasă cu amintirile ei, deși era, îmi imaginez, o sursă foarte prețioasă pentru istoria culturală de prim rang a Europei.

Revenit la Paris în 1946, Antoine a trăit ultimii ani în faimosul lor imobil cu trei etaje și mansardă de pe Insula Saint-Louis (Quai Bourbon, 45 – pentru turiștii amatori de istorii culturale). La moartea sa, imobilul a rămas Priscillei, care a păstrat un etaj întreg pentru ea și a găzduit-o într-un alt apartament din impunătoarea clădire pe Marthe Bibesco (verișoară a lui Antoine și scriitoare de limbă franceză foarte apreciată). Dacă bine îmi aduc aminte, la intrarea în clădire există o placă comemorativă care o amintește pe Marthe, născută Lahovary – un personaj cultural și istoric excepțional, amantă la un moment dat, dar iubită pentru întreaga viață a Regelui Ferdinand.

Printre amantele lui Antoine s-a aflat și o anume Enid Bagnold, autoare britanică oarecare, de la care avem multe informații suculente despre el. Ca să vedeți cum se leagă lucrurile în feluri neașteptate, din amantlîc în amantlîc, Enid Bagnold este stră-străbunica doamnei Samantha Cameron, soția actualului ministru britanic de Externe, David Cameron, astăzi criticat de toată lumea pentru aventura politică a Brexit-ului. Pe nedrept, după părerea mea, dar asta este cu totul altceva.

Privind fie și fragmentar această „țesătură” socială pe bază de amantlîcuri, nu pot să nu constat, poate banal, ce loc mic e lumea aceasta în care, pînă la urmă, fiecare cu fiecare…