Blasfemie? Aș! Doar prost-gust...

Spectacolul parizian al deschiderii Jocurilor Olimpice a fost foarte controversat. Organizatorii s-au bucurat, căci astăzi scandalul e prilej de bucurie pentru cei care-l stîrnesc. Asta, în sine, e o dovadă de gust îndoielnic, dar trăim în epoca publicității („Nu contează cum se vorbește despre mine, tot ce vreau este să se vorbească!”) și nimic nu este mai important decît să fii adecvat epocii.

Unul dintre motivele controversei a fost un tablou vivant care trimitea direct și fără nici o fentă metaforică, într-o cheie activistă LGBTQ, la celebrisima lucrare a lui Leonardo, „Cina cea de taină”. Mulți s-au simțit ultragiați și au strigat, patetic, „Blasfemie!”. În ce consta blasfemia? La Leonardo, personajele Iisus Hristos și apostolii săi stau la o masă unde are loc una dintre cele mai adînci și transformatoare scene din istoria omului: euharistia. La Paris, un număr de indivizi greu identificabili după orice criteriu omenesc îi evocau pe protagoniștii din capodoperă exhibînd gestual incertitudinea de gen, pradă unei încîntări de sine dintre acelea care cuprinde spiritele nătîngi cînd au iluzia că tocmai comit cine știe ce manifest revoluționar care împinge societatea înainte prin zgîlțîirea vechilor mentalități. Și ei stăteau la o masă, pe care au apărut fructe și apoi un tip verde care voia să fie zeul grec al beției și al pierderii de sine.

S-au simțit lezate și au simțit că e de datoria lor să protesteze, mai ales, Biserici creștine și credincioșii lor. Au exprimat critici, însă, și intelectuali care nu sînt neapărat credincioși creștini, dar care sînt destul de cunoscuți pentru opțiunile lor conservatoare.

Organizatorii s-au grăbit să replice, mustăcind de încîntare, invocînd incluziunea și practicile antice dionisiace, cerîndu-și scuze, în felul ipocrit al epocii, celor care s-au simțit, cumva, vexați. Astfel, organizatorii au prelungit prostia celor care au conceput sceneta. Răspunsul lor afirmă – implicit, dar limpede – că incluziunea înseamnă să arăți degetul mijlociu creștinismului și să fii impertinent față de sensibilitățile creștinilor. În fine, în presa internațională s-a dezbătut pentru cîteva zile dacă hîrjoana în coregrafie lasciv-lgbt seamănă sau nu seamănă cu „Cina...” lui Leonardo. Și dă-i cu istorici de artă și curatori de muzee din lumea largă, ba că seamănă, ba că nu seamănă, ba că aduce de departe (dar de cît de departe?) și tot așa. Dilemă, nu glumă!

Și dacă tot am ajuns la speculațiile altora, cu scuze, nu mă pot abține să speculez și eu. Dar încerc să o fac onest, afirmîndu-mi subiectivitatea – căci orice speculație nu este în plan secundar rodul vreunei competențe, dar este în principal un galop al subiectivității. Așadar, sînt un credincios creștin ortodox și mărturisesc că, văzînd năzdrăvănia, nu am simțit revolta pe care o simt în fața unei blasfemii, ci dezgustul pe care-l simt în fața prostului-gust. Așa că am fost un pic nedumerit să văd că mulți dintre cei care îmi sînt asemenea în credință au văzut în lamentabila scenetă de pe malul Senei o blasfemie.

Dacă blasfemie înseamnă, cum cred, terfelirea simbolurilor sacre ori defăimarea dogmei unei credințe ori insultarea lui Dumnezeu, atunci este imediat de făcut o precizare. Lucrarea lui Da Vinci nu e un simbol sacru, nu e o icoană. Este un tablou religios. Chiar dacă limba, mai nou, spune despre „Cina cea de taină” că e o lucrare iconică (și este!), ea nu e, totuși, o icoană. Este o capodoperă, cum spuneam, una dintre cele mai importante lucrări cu temă religioasă făcute vreodată de o mînă omenească, indiscutabil o mînă genială. Așa cum se știe prea bine, fresca a fost realizată la finele secolului al XV-lea pe peretele refectoriului (adică trapezei, adică sălii de mese) mănăstirii dominicane Santa Maria delle Grazie din Milano. Menirea lucrării, ca în cazul oricărei picturi de pe pereții oricărei trapeze din lume, nu era aceea de a fi icoană de închinat, ci aceea de a îndemna monahii să mediteze la  euharistie în timp ce mănîncă; în mănăstiri, spre deosebire de cîrciumi, se mănîncă în liniște, auzindu-se doar o voce care citește, calm, pentru toată lumea, texte din Viețile Sfinților. Masa la mănăstire este un moment de meditație, nu de tacla, cum ne place nouă, în lume.

Într-o biserică sau într-o mănăstire, icoanele coexistă cu tablourile religioase, dar diferența între ele este, mistic și dogmatic vorbind, mare. Pe scurt, în fața icoanei credinciosul se închină și trăiește o experiență mistică, în fața tabloului religios credinciosul meditează și, eventual, admiră. „Cina cea de taină” e o irezistibilă invitație la meditație, dar nu e icoană. Niște dobitoci trendy au ales să dea curs invitației la meditație transformînd-o într-o poză de propagandă LGBTQ. Atîta i-a dus capul să facă din „Cina cea de taină”. Ei nu sînt blasfemici față de creștinism și cu atît mai puțin față de Iisus Hristos (oricum, intangibil în raport cu oricîte mizerii științifico-ficționale s-ar spune despre El). Dacă poți spune că ceea ce s-a văzut la televizor la deschiderea Olimpiadei a fost o critică a unui mod de gîndire, atunci acel mod de gîndire ultragiat a fost cel renascentist. Lucrarea lui Leonardo e, în detaliile ei și în meditația la care te conduce, o pildă pură de gîndire renascentistă. Sigur că realizatorii momentului n-au avut în intenție să se războiască cu Renașterea, dar cînd ești prostuț joci mereu în filmul „Unde dai și unde crapă”.

N-am simțit, cum zic, revoltă, ci doar repulsie, și pentru că zbenguiala stridentă de pe malul fluviului tulbure nu are absolut nici un impact asupra prestigiului lucrării și nici asupra forței ei meditative. Nu va trece mult și lumea va uita scandaloasa întîmplare. „Cina cea de taină”, însă, rămîne ce este, indiferent cît de multă lume o va scălîmbăi ca să scoată, din folosirea pe dos a prestigiului ei, un mesaj activist.

Un alt argument că judecata noastră trebuie să fie, în acest caz, estetică și nu religioasă e că, pentru civilizația noastră, valoarea lucrării este în primul rînd estetică – cu toată complexitatea și adîncimea termenului. Or, așa judecînd, tot ceea ce s-a petrecut cu acea ocazie la Paris e o urîțenie deplină. Nici măcar nu a fost o urîțenie dintre cele care provoacă esteticul. A fost o urîțenie care provoacă doar limitele prostiei, ceea ce înseamnă că a fost o demonstrație de prost-gust. Urîțenia maimuțărelii „Cinei...” davinciene, însă, nu a provocat limitele impertinenței, ceea ce înseamnă că nu a fost, totuși, o blasfemie.

În fine, cred că trebuie să punem întîmplarea de la Jocurile Olimpice și în perspectiva duratei lungi, pe care creștinismul nu doar că și-o permite, dar e chiar obligat s-o practice. Istoria creștinismului e plină de încercările altora de a-l batjocori. Plină de atacuri blasfemice, dar și de atacuri de prost-gust. Faptul că organizatorii au evocat procesiuni antice păgîne ca să justifice prostioara lor ne pune, totuși, în perspectiva corectă. Și această scenetă este una dintre nenumăratele, știute sau nu, în care necreștinii au încercat să batjocorească simboluri creștine prin ritualuri caraghioase, încercînd să submineze Biserica lui Hristos prin acoperirea ei de ridicol. Există o lungă tradiție a blasfemiei marilor taine creștine – a botezului, a căsătoriei, a împărtășaniei, a preoției. Ce vreau să spun e că blasfemiile sînt grele ca niște ghiulele, veritabile lovituri de tun care țintesc în punctele pe care blasfemiatorul le socotește vulnerabile. Și sînt lovituri care vin, întotdeauna, din ură. Or, nu e cazul aiurelii fashion-dionisiaco-LGBTQ de la Paris! Acolo a fost doar prostie exprimată cu panaș, într-un produs de prost-gust, cum sînt atît de multe pe scena modei pariziene.

Și, creștinește vorbind, gîndiți-vă că, dacă Dumnezeu îngăduie să-i fie prost înțelese și chiar programatic distorsionate urmele de pe pămînt, cine sîntem noi să nu îngăduim? Atîta doar, să avem discernămîntul de a lua lucrurile la adevărata lor semnificație: prostul-gust e prost-gust și nimic mai mult. E prea puțin și prea meschin ca să fie ditamai blasfemia.