Casa de Economii și Consemnațiuni

Am încercat, de-a lungul timpului, să reconstitui, din fragmente de povești, viața aspră de părinți tineri a bunicilor mei, Maria și Petru. Metabolizate de traversarea a două generații, aproape de mitologie, poveștile au ajuns la mine în mai multe versiuni, ușor nuanțate sau îmbogățite, în funcție de cine mi le spunea.

Nevoiți să plece peste noapte cu trei copii mici, din Oltenia natală într-un sat de lîngă Făgăraș, la o fermă de vaci, care le-a fost casă timp de cîțiva ani, bunicii mei au trăit o viață extrem de austeră, cît se poate de departe de orice am numi azi răsfăț. E o perioadă de cîțiva ani de biografie aproape ștearsă, de ani grei și fără formă, de supraviețuire, urmați de o viață mai așezată, cea pe care le-am cunoscut-o și noi, cînd aveau o casă, o curte, o livadă și mult timp pentru noi.

E un salt improbabil pe care îl face imaginația unui copil, acesta înspre trecutul părinților și al bunicilor, e ca o acrobație, un fapt aproape arheologic, care combină dovezile materiale și ficțiunea, și încearcă să recompună ce fel de oameni au fost cei mai apropiați, pe cine au iubit, ce au ținut ascuns, ce i-a făcut fericiți, cînd și dacă s-au simțit răsfățați și cum au răsfățat la rîndul lor.

Există un scriitor de literatură pentru copii care mereu îmi amintește de bunicul meu, de Petru. Maurice Sendak a iubit și a înțeles profund copilăria, a înțeles că imaginația e una dintre armele pe care copiii le au pentru a-și îmblînzi sălbăticiunile interioare. A păstrat adevărul aproape de copii și arta aproape de adevăr. I-a plăcut să-i aibă pe copii parteneri egali de dialog și a știut exact de cît curaj e nevoie ca să traversezi un teritoriu atît de vulnerabil și, pe alocuri, terifiant, cum e copilăria.

Max, personajul din Regele tuturor sălbăticiunilor (de Maurice Sendak, Editura Arthur, București, 2019, traducere de Roxana Jeler), e trimis la culcare fără să fi primit cina, pentru firea lui năzbîtioasă; mama îl numește „sălbăticiune” și e cuprins de o furie teribilă, așa că evadează, grație imaginației, din casa unde mama e regina ordinii lucrurilor, pe un tărîm unde e uns Regele Tuturor Sălbăticiunilor. Sălbăticiunile îl răsfață și îl cinstesc ca pe un rege, apoi se întoarce din nou acasă, locul „unde e cel mai iubit”.

Sendak a transformat, în multe sensuri, prin această carte (care rămîne, la șaizeci de ani de la publicare, la fel de îndrăgită), felul în care se scrie literatură pentru copii; le-a dat acestora, prin mijlocirea culorii, a formei și a compoziției, putere, într-o lume în care sînt atît de des lipsiți de putere. Să privești copilăria în ochi e un act de mare curaj. Discursul lui, în mare măsură vizual, dar extrem de complex și de stratificat, vorbește despre tot ce e ambiguu, straniu, înfricoșător în călătoria copiilor spre vîrsta adultă. Le îmblînzește drumul, fără să pretindă că n-ar fi unul presărat de mici sau mari sălbăticiuni.

Așa era și bunicul meu: ne scria scrisori, ne-a urcat pe biciclete și ne-a arătat că pe munte fiecare își duce greutatea, la orice vîrstă, nu înainte să ne croiască el însuși rucsacurile. Mi-e greu să intuiesc ce relație avea cu spaimele și cu propriile sălbăticiuni, dar felul în care a știut să ne răsfețe (dacă admitem că dragostea și independența sînt formele supreme ale răsfățului) și felul luminos în care nu a acceptat înfrîngerea rămîn marile lui daruri. Pentru niște oameni obișnuiți cu multe forme ale greului, bunicii mei găsiseră mici oaze ale răsfățului, pe care le păstrez și le cultiv acum și eu: ritualul niciodată grăbit al cafelei și hîrtia velină în care erau învelite toate cărțile din casă.

La ceva timp după ce bunicii mei s-au dus, am aflat că, timp de foarte mulți ani, depuseseră lunar cîte o sumă extrem de modestă în contul fiecăruia dintre nepoți, conturi deschise de Maria la nașterea fiecăruia dintre noi. Găsesc că e un gest de o infinită tandrețe. O tandrețe premeditată și atent cîntărită în fiecare lună, dragostea lor îndelung codificată și pusă la dospit pentru cînd vom fi avut nevoie de ea. Un răsfăț cu eliberare întîrziată, al cărui alfabet l-am învățat între timp și care mă emoționează profund de cîte ori trec pe lîngă bătrîna clădire a Casei de Economii și Consemnațiuni.

Maria Tănăsescu este editoare de carte.