Ce e pasiunea? Un sentiment de lungă sau de scurtă durată?
Din punct de vedere psihologic, pasiunea este o formă de manifestare a afectivității umane de intensitate mare, cu o durată și o stabilitate mai crescute decît ale altor emoții complexe și care presupune concentrarea pe un „obiect” (persoană, activitate, obiectiv) pînă la minimizarea sau devalorizarea altor părți ale vieții. Cînd sîntem pasionați de ceva sau de cineva, alte interese par să se estompeze. În teoriile clasice ale psihologiei, pasiunea este considerată de lungă durată, un mobil care focalizează motivația și dirijează eforturile noastre pentru perioade lungi de timp, uneori pentru întreaga viață.
Pasiunile noastre devin parte din identitatea noastră și ajung să ne definească. De exemplu, pasiunea pentru un sport (precum baschetul) va modela, evident, corpul unei persoane prin dezvoltarea unor grupe musculare, creșterea tonusului, a mobilității, dar și uzura articulațiilor, sechelele rezultate în urma unor accidente etc. În egală măsură, aceeași pasiune va conduce la acumularea de cunoștințe legate de practica sportului ales și de efectele sale asupra sănătății, la dezvoltarea abilităților kinestezice, la creșterea motivației și la transformarea visurilor și aspirațiilor persoanei. Jucătorul de baschet va petrece din ce în ce mai mult timp cu membrii echipei la care joacă, își va organiza programul zilnic și anual în funcție de antrenamente și meciuri. Toate acestea îi vor transforma corpul și personalitatea, astfel încît va deveni foarte diferit de ceea ce ar fi fost dacă ar fi avut drept pasiune romanele science-fiction sau sculptura.
În limbajul comun, pasiunea are și alte sensuri, mai ales în formele sale derivate. O persoană pasională este entuziastă, intensă, înflăcărată față de multe dintre dimensiunile vieții. Ne așteptăm ca atunci cînd simțim pasiune, trăirile să fie exaltate, constant pozitive, pline de satisfacție și plăcere. De asemenea, pasiunea are și un sens negativ, de suferință, patimă, obsesie. În sens foarte larg, pasiunea este considerată un echivalent al iubirii, ceea ce creează multe confuzii.
Cît de importantă e pasiunea în viețile noastre?
Ca orice emoție din repertoriul nostru afectiv, pasiunea este necesară pentru bunăstarea noastră psihică și fizică. Cercetări multiple au demonstrat că există corelații pozitive între experimentarea pasiunii și bunăstarea psihologică a individului. Pasiunea aduce direcție, motivație și reziliență, reduce stresul și anxietatea, crește nivelul de satisfacție în viață și se dovedește a avea un efect protector împotriva riscului de depresie și burnout. La nivel fizic, prezența pasiunii este asociată cu creșterea funcțiilor sistemului imunitar, a longevității, reducerea riscului de boli cardiovasculare și menținerea unui stil de viață activ care, la rîndul său, susține sănătatea în ansamblu. La nivel social, o pasiune se dovedește a fi mobilul pentru întărirea relațiilor cu persoanele care o împărtășesc, o sursă de inspirație pentru cei care ar vrea să creeze relații sociale noi și o bază pentru o rețea de sprijin bazată pe motivație pozitivă.
Cînd se confundă pasiunea cu dragostea?
Deși sînt strîns legate între ele, pasiunea și dragostea sînt trăiri afective diferite. Se poate spune că persoana iubită este obiectul pasiunii partenerului/partenerei, dar iubirea presupune mai multe dimensiuni afective și cognitive. Conform teoriei triangulare a iubirii, propusă de Robert Sternberg, dragostea poate fi concepută ca o combinație de trei componente, în doze variate: pasiune, intimitate și angajament. În acest model, pasiunea este conceptualizată ca o emoție intensă, care îmbină atracția fizică, excitația și dorința sexuală și care reprezintă cea mai puțin stabilă componentă a iubirii. În accepțiunea lui Sternberg, pasiunea este componenta centrală a iubirii, care atinge niveluri maxime la începutul relației și apoi descrește de-a lungul timpului. Intimitatea presupune o conexiune emoțională intensă, încredere și apropiere emoțională. Iar angajamentul reprezintă totalitatea deciziilor care mențin apropierea și relația pe tot parcursul ei.
Sternberg a identificat diferite moduri în care pasiunea, în combinație cu celelalte dimensiuni ale dragostei, conduce la diferite tipuri de sentimente pe care oamenii le numesc iubire. De pildă, o pasiune intensă amestecată cu o intimitate scăzută și în absența angajamentului devine infatuare. Dacă pasiunea de nivel ridicat este amestecată cu o intimitate profundă, dar cu un angajament scăzut, ceea ce rezultă este iubirea romantică. În absența pasiunii, intimitatea profundă, alăturată angajamentului crescut, conduce la iubirea prietenească. Desigur, cea mai profundă și cuprinzătoare formă de iubire îmbină un nivel înalt toate dimensiunile sale: pasiune, intimitate și angajament.
Dacă pasiunea scade inevitabil într-o relație, este posibil să fie recuperată? Pot exista relații de cuplu sănătoase fără pasiune?
Pasiunea este o emoție stabilă, dar nu omogenă. Așa cum este definită ca o componentă a iubirii, ea presupune activarea mecanismelor dopaminergice din sistemul nostru nervos. Cunoștințele actuale din domeniul neuroștiințelor oferă explicații științifice pentru felul în care pot fi activate, epuizate și apoi reactivate emoțiile și trăirile care presupun niveluri ridicate de dopamină, neurotransmițătorul implicat în căutarea recompensei. Cu cît nivelul pasiunii trăite este mai intens într-o anumită perioadă, cu atît rezervele de dopamină se vor epuiza mai repede și va fi nevoie de o perioadă de refacere. La nivel relațional, aceasta înseamnă că, după o perioadă de exaltare, atracție și dorință, cuplul va trece printr-o perioadă de scădere a interesului. Aceste perioade sînt naturale și nu pot fi evitate. Ideea că un cuplu ar putea trăi pasional relația pe toată durata ei este un mit întreținut de literatură, mass-media și de convingerile populare referitoare la iubire, și este dăunător pentru sănătatea relațională a indivizilor.
În perioadele în care pasiunea este scăzută, relația are nevoie să se sprijine și să se construiască pe baza altor procese și emoții: atașament, angajament, intimitate. Acestea sînt susținute pe baza altor hormoni și neurotransmițători dintre care cel mai important este oxitocina – hormonul conectării și al încrederii.
Reactivarea pasiunii în cuplu nu este un proces spontan. E nevoie de timp, dedicare și înțelegere pentru a trece dintr-o fază mai „rece” spre o stare pasionată a cuplului. Pentru a reuși, partenerii au nevoie să-și dirijeze eforturile spre a descoperi fațete noi ale personalității celuilalt, a aduce experiențe noi în viața cuplului, a stabili împreună scopuri pe care le pot atinge, a împărtăși visuri, dorințe și modalități de exprimare noi. De exemplu, pasiunea se reactivează în cuplu atunci cînd partenerii își iau timp pentru a se observa unul pe celălalt în elementul său, atunci cînd excelează, cînd își iau timp pentru a învăța ceva din hobby-urile celuilalt, cînd fac un exercițiu de apreciere a calităților uitate ale celuilalt, cînd se împacă activ și profund după un conflict, cînd se reîntîlnesc după o perioadă în care au petrecut timp separați sau cînd încearcă împreună o activitate nouă.
Într-o lume pragmatică, în care viața e mai mult un calcul, se poate trăi fără pasiune? Să ne clădim viața pe nevoi, cîștig, performanță și să alegem rațional ce e mai bine pentru noi?
Viața poate fi trăită fără pasiune sau, cel puțin, putem supraviețui astfel. Totuși, sîntem ființe creatoare care se împlinesc atunci cînd urmăresc cu pasiune scopuri care le depășesc existența imediată, la nivel de supraviețuire. În ceea ce privește luarea deciziilor, pasiunea nu exclude rațiunea. Dimpotrivă, o îmbinare a gîndirii logice, a calculului probabilităților și a scenariilor de viață cu energia, creativitatea și inspirația datorate pasiunii reprezintă combinația cea mai sănătoasă pentru cele mai multe situații. Desigur, în unele domenii precum planificarea finanțelor sau sănătatea, componentele raționale vor fi predominante în luarea deciziilor, în timp ce alte părți ale vieții, precum antreprenoriatul, sportul sau exprimarea artistică, vor beneficia de o doză mai mare de pasiune. Fără gîndire rațională, viața individului devine haotică, fără pasiune este plată și lipsită de semnificație.
Cînd devine pasionalitatea ceva blamabil?
Orice emoție trăită paroxistic are și o formă negative, și acest lucru este valabil și pentru pasiune. Modelul dual al pasiunii propus de Vallerand oferă o descriere concretă a felului în care pasiunea poate lua forma obsesiei. Atunci cînd este armonioasă, pasiunea se naște din internalizarea obiectului ei și a activităților menite să o mențină în identitatea persoanei. Aceasta înseamnă că persoana pasionată se angajează de bunăvoie în activitate, iar obiectul pasiunii ocupă un loc semnificativ în viața ei psihică, fără a o copleși, lăsînd loc și pentru alte interese sau responsabilități, în mod echilibrat. În cazul pasiunii obsesive, persoana simte un impuls de necontrolat pentru a-și urmări obiectul, ceea ce conduce la conflicte cu alte domenii ale vieții. De exemplu, atunci cînd persoana iubită este obiectul unei pasiuni armonioase, îndrăgostitul își va organiza timpul și energia pentru a se putea apropia de partener(ă), fără a-și neglija munca și responsabilitățile sau sănătatea. Perioadele de separare vor face ca întîlnirile să fie mai plăcute și planificarea activităților, a surprizelor și a timpului împreună să fie o mare sursă de satisfacție. Cînd pasiunea pentru persoana iubită devine obsesivă, individul va ajunge să rumineze cu privire la micile interacțiuni negative, va ceda din ce în ce mai mult compulsiei de a verifica răspunsurile celuilalt pînă acolo încît va ajunge să fie copleșit de suspiciune, neîncredere și gelozie în timp ce își va neglija celelalte aspecte ale vieții.
Au literatura, cinema-ul un rol compensatoriu cînd vine vorba de pasiune? Ne putem lua doza de acolo?
Toate ființele umane sînt susceptibile la contagiune emoțională. Aceasta înseamnă că „ne molipsim” de emoțiile la care sîntem expuși, chiar dacă acestea nu ne aparțin. Mai mult decît atît, sîntem capabili de empatie, astfel încît simțim în ecou emoțiile celorlalți pe care le înțelegem și conștientizăm că le-am simțit și noi în alte ocazii. În cazul diferitelor forme artistice precum cinematograful, teatrul sau literatura, creatorii folosesc multiple tehnici menite să activeze și să exalteze emoțiile publicului. Drept urmare, putem simți o pasiune vicariantă (trăită prin expunerea la emoțiile personajelor), dar studiile din domeniul psihologiei sugerează că, în cantități mari, aceste experiențe emoționale epuizează și corelează cu un nivel ridicat de nefericire. Dacă adăugăm faptul că multe dintre producțiile artistice care au drept scop activarea unor emoții intense promovează mituri și credințe disfuncționale cu privire la viața umană, la relații sau la sănătatea emoțională, atunci evadarea în artă nu se dovedește a fi soluția cea mai bună. Experimentarea moderată a emoțiilor induse de fenomene artistice poate fi inspiratoare și motivatoare, conducînd la îmbogățirea vieții emoționale. Expunerea prelungită poate conduce la desensibilizarea emoțională, strategii nesănătoase de coping emoțional (evitarea, idealizarea, escapismul) și la formarea unor credințe de viață deformate, disfuncționale. Ca, de exemplu, că pentru o pasiune adevărată nu trebuie să muncești. Sau că, dacă nu simți pasiune, nu mai este iubire în cuplu. În ultimă instanță, nimic nu poate înlocui pasiunea trăită sporadic și savurată în viața reală.
