„Cînd am lăsat lumea dimprejur să dispară?” - anchetă

Întrebarea a fost simplă: „Cum ne mai răsfățăm?”. Răspunsurile invitaților mei pun răsfățul pe o hartă imaginară a lucrurilor importante de făcut într-o viață sau, din contra, pe nedrept uitate.

● Ștefania MIHALACHE, scriitoare

Aș răspunde la întrebare nu prin a spune ce fac, ci prin a spune ce nu mai fac. În primul rînd, nu mai am mai multe job-uri. Nu mai am tendința, drive-ul, de a încerca să fac orice văd că e nou (profesional). Nu mi se mai pare că orice provocare este, neapărat, și o oportunitate, un pas înainte. Nu mai cred că e treaba mea să fac pași înainte în orice direcție sau în toate direcțiile. Nu-mi mai este teamă să ratez oportunități. Nu-mi mai pare rău după ce am spus pas. Nu mai cred că trebuie să ridic mîna și să spun prezent oriunde. Nu mai cred că trebuie să lucrez în week-end. De puțini ani, am înțeles că, oricît de mare ar fi urgența, week-end-ul, este, pur și simplu, o pauză, un interval în care pot să nu exist pentru lume. Învăț (încă) să ignor treburile gospodărești care de obicei strigă la mine și pretind să fie făcute. Au ele un aici și acum în privința căruia învăț să respir adînc, să-mi mut privirea în altă parte și să-l transform în mai încolo. Îmi învăț corpul să stea liniștit în pat sau în fotoliu cu cartea în mînă și să nu se ridice la primul apel. Învăț să locuiesc în casă, în loc să mă uit permanent să văd dacă e curat peste tot în fiecare clipă. Dacă ăsta nu e răsfăț, atunci nu știu ce e.

● Oana GIURGIU, regizoare

„Răsfăț”, am citit de două ori mesajul ca să văd dacă am înțeles bine tema. Îmi imaginam că nu se așteaptă nimeni de la mine să povestesc că mă răsfăț la masaj sau la pedichiură, deși, la naiba, acolo chiar e răsfăț pur. Dar m-am gîndit că e nevoie și de o a doua persoană care să proiecteze răsfățul asupră-ți, deci clar n-am ce să scriu. Apoi am zis: stai, că n-oi fi chiar cea mai nefericită fată de pe lume, m-o răsfăța și pe mine cineva, da’ nu m-am prins din prima. Și după ce a trecut valul de preconcepții, mi-am dat seama că sînt o grămadă de oameni care îmi știu micile bucurii și mi le împlinesc. Apoi sînt bucuriile pe care mi le fac singură, îmi cumpăr flori din piață, și-mi place să fie multe-multe, sau dau iama-n mercerii sau papetării, sau îmi iau tot felul de bijuterii, nu scumpe, dar smart. Dar cel mai mult mă răsfăț la drum, îmi fac toate poftele, mă abat și zeci de kilometri pentru o ciorbă sau dacă am chef să văd ceva. Îmi place la drum singură cu muzica mea și cu soarele-n ochi.

● Adina ROSETTI, scriitoare

Îmi place să prelungesc cît mai mult starea de anticipare de dinaintea unei călătorii. Pentru mine, aceste cîteva zile departe de ceea ce reprezintă viața de zi cu zi, cu îndatoriri fixe, reprezintă un răsfăț îndelung așteptat și care necesită multă organizare. Cînd erau copiii mai mici, lucrurile erau și mai complicate, iar orice plecare departe de casă, fie și una utilitară, nu în scop de „răsfăț”, atît de greu de realizat, încît am învățat să apreciez de zece ori mai mult aceste micii felii de timp care-mi aparțin doar mie. De fapt, răsfățul suprem este timp doar pentru mine. Nici nu e nevoie de vreo călătorie spectaculoasă, ci doar de un orizont de timp în care știu că-mi aparțin doar mie. Fără griji, fără bruiaje, fără deadline-uri, fără roluri de îndeplinit. De foarte puține ori chiar fac ceva demn de povestit cu acest timp, de cele mai multe ori îl las doar să treacă prin mine. Răsfățul mai înseamnă și liniște, timp interiorizat. Dacă se întîmplă ca timpul ăsta să se suprapună peste un loc frumos, atunci cred că e deja mai-mult-ca-răsfăț.

● Lorena ZĂBRĂUȚANU, actriță

În ultima vreme am fost răsfățată cu adevărat de parfumul exploziv al florilor de primăvară, pe care l-am simțit mai prezent decît în anotimpurile trecute. Sau poate că doar am fost mai odihnită și receptorii mei erau în plină formă, gata de a cuprinde cît mai mult din ce le-a fost refuzat prin amorțeala suprasolicitării. Cititul într-o baie de apă caldă, lentoarea timpului fără presiunea termenelor-limită mă absorb într-o senzație de răsfăț dulceag. Ador noaptea și străzile pustii, să fiu pe întuneric în orașul gol, spațios, sublimat de absența oamenilor, eliberat, transformat aproape de nerecunoscut, privit printr-un vitraliu – o catedrală pe dos în care se amestecă țipete de păsări de noapte, motociclete singuratice în trombă, rîsete de îndrăgostiți, muzică înfundată din boxele unei mașini oprite la semafor, înjurături îndepărtate de golani, văicăreli de pisici. Senzație de libertate, de ieșire din timp, rătăciri nocturne printre valuri de miros de tei, de caprifoi, de salcîm.

● Mircea PRICĂJAN, scriitor

Mă uit la fiul meu cu mare atenție și nu cu puțină invidie cînd primește ceva ce știu că-i place, fie că-i o banală ciocolată, fie lucruri mai sofisticare și mai scumpe, cum ar fi o replică de revolver, cea mai recentă pasiune a sa. I se citește entuziasmul în priviri, în arcuirea sprîncenelor, în felul în care ține capul înclinat. Atunci, lumea dimprejur dispare, granițele se strîng și sunetele se sting, e doar el cu obiectul dorinței sale. Savurează. Mă uit la el și-mi amintesc senzația – și-mi dau seama de fiecare dată că eu, unul, n-am mai încercat-o de mult. Din cauza maturizării, poate. A blazării. Sînt încă multe lucruri care mă bucură, dar mai sînt ele un răsfăț? Mai au dimensiunea aceea suplimentară în care încapi doar tu cu desfătarea ta? Cînd mi-am dat voie ultima dată să las lumea dimprejur să dispară? Aproape am uitat. Dacă n-ar fi fiul meu cu răsfățurile lui la care să asist, aș uita cu siguranță că așa ceva există. Oare de aceea sufăr cînd îl pedepsesc?

● Horea SIBIȘTEANU, scriitor

Am crescut într-o familie cu femei puternice și răsfățul a fost la ordinea zilei. Primeam haine noi sau cărți la fiecare sărbătoare, iar bunica făcea tort în fiecare week-end. Se spune că generația milenială nu are bani pentru că mănîncă dimineața avocado toast și își bea cafeaua la cafenele de specialitate. Da, îmi place să beau o cafea bună în drum spre birou, îmi place să-mi comand mîncare bună seara după muncă. În nopțile cînd nu pot să dorm, îmi pun diferite chestii în coșul de cumpărături și în ziua de salariu îmi iau neapărat ceva nou de îmbrăcat sau vreun gadget. Cred că nu există săptămînă în care să nu am un colet de primit, iar easybox-ul este întotdeauna un punct de popas în drumul meu spre casă. Dar cel mai mult îmi place să mă răsfăț cu cărți și bilete la teatru. Teancuri de volume așteaptă să fie citite în timp ce în bibliotecă apar altele noi, iar în drive am un folder întreg cu bilete la teatru.

● Cristina HERMEZIU, scriitoare și jurnalistă

Era pe lista mea, de văzut cîndva. Cu nesimțire, am lăsat baltă sesiunea de comunicări științifice la care fusesem invitată, m-am urcat incognito într-un taxi și l-am rugat pe șofer să mă ducă repede la multiplexul de la marginea orașului. „Și cum, mergeți la film de la ora 13?“, s-a mirat, cu stupoare autentică, șoferul. Bineînțeles că am fost absolut singură în sala de cinema uriașă. Filmul a rulat doar pentru mine și l-am văzut cu picioarele ridicate, mîncînd din pungă o delicioasă merdenea. Plus o cola. Răsfățul e solitar, spontan și vag ilicit. Răsfățul nu e răsfăț dacă nu scandalizează, dacă nu inspiră un pic de invidie-repulsie-admirație. Orice răsfăț care se autodenunță drept răsfăț e autorizat. Răsfățul e de pus în ramă (nu uiți clipele de răsfăț), pentru că e sau rar, sau transgresiv, sau și una, și alta. Răsfățul e o copilărire, o clipă de nebunie lucidă, o breșă irațională, colmatată afectiv și sentimental. Răsfățul e o iubire de sine care face din exces și din fulguranța excesului o regulă. Răsfățul e un gest definitiv, care nu mai poate fi luat înapoi. Răsfățul e de unică folosință, dacă poate fi repetat nu mai e răsfăț, e lux burghez. Răsfățul are ceva disperat în gestica lui care ține de totul sau nimic. Răsfățul e un capriciu gratuit, inutil, fără pragmatism, de o frumusețe irepetabilă. Răsfăț e atunci cînd ajungi să faci ceva atît de simplu într-o lume atît de complicată. Răsfățul este o incongruență în cotidian, este o neobișnuință în agenda calibrată milimetric. Răsfățul își pune întotdeauna întrebarea de ce nu?

● Bogdan CREȚU, scriitor

N-am fost un copil răsfățat. Am fost, în schimb, niște copii iubiți. În stilistica iubirii vremii. Fără declarații patetice, fără maimuțăreli, fără exces de diminutive. Ceea ce nu ne-a făcut să ne simțim ai nimănui. Dimpotrivă. Compar cu felul în care ne purtăm noi cu plozii din dotare: ei da, ei chiar sînt răsfățați. Alintați. Răzgîiați. Noi, părinții, depindem mai mult de ei decît ei de noi. Ei sînt vulnerabilitatea noastră. Fug de răspuns: nu știu nici să mă răsfăț. N-am tactici speciale. Nu știu să stau degeaba. Nici să mă debarasez de obligații, datorii, corvezi apăsătoare sau plăcute și să rămîn imponderabil, eu cu mine. Îmi plac plăcerile complicate, pe care le analizez pînă la celulă cînd le degust, dar și cele simple. Știu să mă bucur de un vin bun, dar nu sînt connaisseur. Din păcate, sînt clar gourmand, nu gourmet. Și, în genere, sînt lipsit de răbdare. Poate de-asta nu mi se mai potrivesc lucrurile rafinate. Rafinamentul îl resimt ca pe un exces. Pentru răsfăț, îți trebuie răbdare. Cu tine însuți. Eu ajung acolo după ce mă epuizez. Forma cea mai eficientă de a mă răsfăța este să mă împing, prin efort fizic, cît mai departe. Totul devine altfel după aia. Și timpul. Și forța gravitației. Și golul ăla pe care căutăm să-l umplem răsfățîndu-ne nu mai e hidos.

● Diana POPESCU, jurnalistă

În cazul meu, răsfățul suprem au fost întotdeauna vacanțele. Dacă s-a-ntîmplat să fie vacanțe departe de România, s-a bifat – ca la documentele alea la care tot adaugi cîte ceva: „Răsfățul suprem bun final“. Pe mine și pe Dragoș ne fericește să hălăduim pe teritorii necunoscute, plonjînd într-o cultură nouă, amușinîndu-i aromele locale, colindîndu-i muzeele, amuzîndu-ne de inevitabile confuzii și încurcături. În vacanțe ni se întîmplă mereu lucruri de mirare: batem orașe ziua întreagă, la pas, mai mult de 20 de kilometri, iar seara tîrziu sîntem la fel de sprinteni ca dimineața. Sîntem dispuși să încercăm tot soiul de lucruri care, „pe teren propriu“, ni s-ar părea, dacă nu inacceptabile, măcar neatrăgătoare. De la urcat pe cine știe ce munți la colindat prin cartiere cu aer dubios și înfulecat preparate cu conținut greu identificabil. Cu timpul, răsfățul „la purtător“ s-a schimbat radical: dacă, acum 25 de ani, mă întorceam din vacanță cu haine noi (cumpărate din magazine care nu ajunseseră în România), iar acum 15 mă încăpățînam să car în bagaj decorațiuni din ceramică, de vreo zece ani principala captură sînt mirodeniile. Pe lîngă inevitabilii magneți, care nu mai încap de mult pe frigider, așa că le-am rezervat un perete întreg din bucătărie. Să ne uităm din cînd în cînd la ei, amintindu-ne o destinație sau alta, o senzație anume sau o bucurie particulară, se încadrează la „răsfăț în formă continuată“.

anchetă realizată de Ana Maria SANDU