Cînd ne acuzăm și nu ne mai scuzăm

Scriu aceste rînduri între cele două tururi ale unui scrutin electoral în urma căruia cineva, cîndva, se va simți obligat să își ceară scuze. Poate acel cineva voi fi chiar eu. Poate acel cineva vei fi chiar tu. Poate acel cineva va fi o instituție, ca de exemplu un partid politic. Sau poate o altă instituție, sau chiar o națiune. Cine știe, poate vom vedea și noi, în viitor, o comisie a adevărului și reconcilierii, cum au avut multe state în urma unor conflicte civile sîngeroase.

Pentru moment, însă, avem doar un conflict moral din ce în ce mai aprins, iar în spațiul public au apărut doar scuzele unui președinte. Care au avut și au un rost. Dar au fost doar scuzele unui om, și un asemenea gest ar fi putut, poate chiar ar fi trebuit, să vină din partea mai multor președinți, mai multor oameni politici și a mai multor oameni, în general.

Ne aflăm într-un moment în care votul a devenit mai moral decît oricînd. Nu mai este un simplu drept democratic pe care sîntem liberi să ni-l exercităm, ci un imperativ moral foarte specific. Trebuie să votezi, și trebuie să votezi într-un anumit fel! Parlamentul nu mai pare să agrege interese diferite din partea unor grupuri diferite, ci să reunească reprezentanți buni, curați, și reprezentanți ne- sau non-buni, impuri și imorali. Cu toate că toți oamenii sînt egali în fața legii, unii cetățeni nu mai sînt, deodată, oameni.

Ni s-a tot repetat, de ani de zile, același refren. Unii cetățeni nu au mai fost oameni pentru că au fost prea bătrîni, prea săraci, prea știrbi, prea neîncrezători în știință, prea nevaccinați, iar acum pentru că sînt prea inculți. Acum pare că toți acești mai-mult-cetățeni-și-mai-puțin-oameni s-au adunat și s-au exprimat. Prea extremist. Prea imoral.

Dar acești cetățeni sînt, deloc întîmplător, și vecinii noștri, și părinții noștri, și copiii noștri, și șoferii noștri, și curierii noștri, și prietenii noștri. Și vor rămîne și după scrutin, cum au rămas și după alegerile precedente, și după pandemie. Oare nu se vor cuveni, dacă nu se cuvin deja, niște scuze? Sînt convins că cei mai mulți dintre cititori sînt de acord cu mine aici, dar ar putea să nu mai fie de acord dacă îi întreb din partea cui se cuvin acestea.

Putem discuta despre scuze din mai multe unghiuri. Le putem privi ca pe un mecanism prin care o persoană recunoaște încălcarea normelor și își reafirmă angajamentul față de comunitate. Din acest unghi funcționalist, rolul lor este de a menține coeziunea socială. Pe de altă parte, însă, scuzele reprezintă și un act de negociere a puterii și a ierarhiei sociale. În acest context, ele pot fi folosite ca un soi de reparație simbolică și pentru a gestiona o posibilă criză, dar și pentru a reafirma superioritatea morală a unei persoane.

Scuzele par a fi mai mult despre noi, cei care le oferim. Un soi de reparație morală și simbolică a unei greșeli deja făcute sau, mai rău, o încercare de soluționare a unui conflict, nu neapărat doar ideatic, plecînd de la o zicală pe care o învățăm cînd sîntem copii: Cel mai deștept cedează.

Lentila aceasta centrată pe sine este, însă, extrem de nocivă. Cel mai deștept nu ar trebui să cedeze și să își ceară scuze de pe o poziție de falsă superioritate morală. Acest lucru nu face decît să adîncească falia dintre părți și să închidă orice fel de dialog. Cel mai deștept, dacă acționează astfel, nu este și cel mai înțelept, iar în relațiile dintre oameni ar trebui să prevaleze înțelepciunea, nu IQ-ul sau educația.

Dacă încercăm să plecăm de pe o poziție de înțelepciune, eliminînd aroganța implicită în noțiunile de educație sau deșteptăciune, cum ar mai putea arăta scuzele? Care le-ar putea fi justificarea, mecanismul de acțiune și efectul?

Propun să privim scuzele și rolul lor printr-o lentilă performativă, concentrîndu-ne pe efectele acțiunilor și interacțiunilor noastre. Scuzele apar chiar și atunci cînd nu au fost încălcate anumite norme și cînd, cu trimitere la recentele scuze prezidențiale, avem de a face cu intenții bune, cel puțin la nivel declarativ, și cu acțiuni care nu transgresează reguli importante.

Astfel, scuzele ar trebui să apară în momentul în care emitentul recunoaște că spusele sau acțiunile sale au afectat alți oameni, ceea ce nici nu presupune neapărat o judecată morală sau o greșeală, însă nici nu le exclude. Poziția de pe care le emitem devine însă în acest mod una a grijii pentru celălalt, nu doar a preocupării față de sine. Ea presupune un anumit tip de atenție orientată către cei din jur și efectele acțiunilor proprii. Implicit, o asemenea atitudine nu mai poate fi însoțită nici de același tip de superioritate morală.

Din păcate, însă, scuzele nu dez-afectează. Nu șterg în mod miraculos ceea ce s-a întîmplat, și de aceea, de multe ori, nici nu sînt suficiente. Dacă le privim însă împreună cu noțiunea de grijă, atunci ar trebui să vină și cu o manifestare a acesteia, cu un angajament performat al grijii. Dacă îmi cer scuze pentru că mi-am dat seama că ceva din ce am spus sau făcut a afectat în mod negativ pe cineva, trebuie să arăt, pe viitor, mai multă grijă. Nu este suficient să spun că îmi pare rău sau să mă ascund în spatele unei alte poziții de superioritate morală, declarînd că am fost greșit înțeles.

Uneori, însă, scuzele nu apar deloc. Nici măcar atunci cînd sînt evidente nu doar efectul acțiunii și afectarea rezultată de aici, ci și greșeala sau transgresiunea din spate. Lipsa scuzelor, atunci, dincolo de ridicolul la care expune transgresorul, poate duce rapid la o pierdere completă a încrederii în acesta și la nașterea unor resentimente.

Revenind la situația zilelor noastre, atît socială, cît și electorală, ne putem pune legitim următoarea întrebare: oare absența scuzelor este unul dintre factorii care ne-au adus aici? Mai ales în prezența continuă a acuzelor și în lipsa unui comportament care să arate cu adevărat acea grijă mai mult decît necesară într-o comunitate.

Iar dacă răspunsul este afirmativ, atunci ar trebui să mai urmeze alte două întrebări, care îmi doresc să nu rămînă fără răspuns, deși vă recomand să încercați să găsiți, fiecare și pe cont propriu, cel puțin unul care să nu presupună un alt lung șir de acuze.

Ce facem mai departe? Și, mai ales, cum mai trăim unii împreună cu alții? Poate că nimeni nu a greșit și, cu toate acestea, nimeni nu și-a cerut nici scuze și am continuat să ne ducem existența unul alături de celălalt, cu resentimente din ce în ce mai mari de ambele părți.

Și intelectualul anticorupție și analfabetul funcțional antisistem sînt artefacte de același tip, produse ale acelorași discursuri. Din punct de vedere ontologic, sînt pe picior de egalitate, iar din punct de vedere uman, sînt la fel de puțin înțelepți în acest moment. Dar trebuie să trăiască împreună, iar pentru asta cel puțin unul dintre ei ar trebui să își ceară, cîndva, scuze. Nu cel mai deștept, cel mai înțelept.

Alexandru Dincovici este antropolog și cadru didactic asociat la SNSPA și Universitatea din București.