Cîte păsări, atîtea monogamii

Privind cu ochiul liber s-ar părea că în jur de 90% din speciile de păsări se reproduc în perechi – sînt monogame, am spune. Apariția metodelor de analiză genetică a tulburat în ultimii zeci de ani apele. Se estimează astfel, conform descoperirilor, că din cele 90% specii considerate monogame, doar 10% sînt monogame cu adevărat, celelalte 90% practică, după cum am spune în ornitologie, strategii de reproducere alternative. Partenerii rămîn în pereche, cresc puii împreună, dar se împerechează și cu vecinii. Aceste descoperiri au dus la împărțirea în două a speciilor monogame: cele monogame social (care stau împreună cît își cresc puii, dar se împerechează și cu alți indivizi) și cele monogame sexual (care se împerechează doar cu partenerul din pereche).

Pentru că speciile monogame social sînt cele mai numeroase, întîlnim aici mai multe strategii alternative de reproducere: monogamie socială cu paternitatea în afara perechii – cînd o femelă se împrerechează cu un alt mascul și depune oul în cuibul perechii sale – sau monogamie socială cu cvasi-parazitism, cînd o femelă se împerechează cu un alt mascul și depune oul în cuibul tatălui natural, puiul eclozat fiind crescut astfel de mama sa vitregă, fără să știm dacă aceasta este sau nu conștientă de statutul ei.

Situațiile sînt explicate și fundamentate din perspectivă evolutivă, toate ipotezele converg în punctul în care înțelegem că, statistic, perechile care practică aceste strategii au șanse mai mari de a avea urmași. Conform principiului potrivit căruia nu e bine să îți pui toate ouăle într-un singur coș – dacă ponta ta e prădată ai niște gene prin alte cuiburi. Dincolo de asta, variabilitatea crește șansele de supraviețuire ale urmașilor – într-un sezon de reproducere e bine să ai pui cu mai mulți masculi pentru a crește combinațiile de gene și astfel șansele de apariție a unor indivizi mai adaptați mediului. Evident, lucrurile trebuie nuanțate în raport cu mediul de viață, sistemul social în care trăiesc păsările, disponibilitatea locurilor de cuibărit, competiția dintre indivizi și densitatea populației.

Situații de amintit în acest context au fost observate și la speciile monogame sexual, cum sînt cocorii. Aceștia formează perechi pe termen lung sau chiar pe viață, partenerii nu se împerechează în afara perechii, dar s-a observant că, o dată la cîțiva ani, vecinii schimbă femelele între ei, unul sau două sezoane de reproducere, după care acestea se reîntorc la vechii parteneri și își continuă viața – viața de dinainte de rocadă. Nu știm încă în ce context se iau aceste decizii și cum decurge viața lor după pauza din relație, dar o să aflăm curînd căci tot mai multe cuiburi de cocori sînt monitorizate video în nordul Germaniei.

Nu doar în mlaștinile îndepărtate din nord se petrec lucruri necuviincioase între parteneri, ci chiar și în mijlocul orașului. Nu mă refer la noi, oamenii – s-ar dovedi o glumă nereușită atîta vreme cît ar fi ușor de intuit –, ci la rațele din parcuri. 

De cîțiva ani studiez cu studenții mei rațele sălbatice de pe lacul Chios, din mijlocul Parcului Central, în Cluj-Napoca. La această specie au fost observați masculi și femele, din cupluri diferite, care se împerecheau după depunerea pontei, în timpul clocirii ei. După acuplare nu mai depuneau ouă, pentru că ponta era deja finalizată. Astfel, un mascul, în timp ce femela lui clocea, se împerechea cu o femelă din vecini, care avea deja ponta completă. Multă vreme acest comportament nu a fost înțeles, pentru că, atîta vreme cît nu se depuneau ouă, acuplarea părea fără sens. Asta în virtutea principiului după care sexul înseamnă doar reproducere, dar studiile ulterioare au demonstrat că nu-i așa. Rațele sălbatice sînt în general foarte agresive. Își apără teritoriul și nu tolerează alți indivizi în jur. Astfel, acuplările între adulții din perechi diferite, după depunerea pontei, se pare că au rol în creșterea toleranței față de vecini, acceptarea lor și formarea unor relații sociale. Strategiile sexuale ale păsărilor se pare că au rol nu doar în adaptarea la de viață, dar și în adaptarea la un mediu social.

Comportamentele implicate în reproducere nu se opresc din a ne surprinde. S-a observat, tot la rațele sălbatice, dar și la alte specii (brunăriță, pițigoi de stuf), că femelele au o atitudine bizară cînd vine vorba de inițierea unei acuplări în afara perechii. Aflată departe de masculul său, dar sub privirile altor masculi, femela dă impresia că ar vrea să se acupleze. Primul mascul care observă asta vine spre ea și, cînd să consume actul dionisiac al întîlnirii lor, se trezește respins și refuzat, sedus și abandonat. Femela, opunîndu-se, fie atrage atenția masculului său, care vine și se luptă cu pretendentul, fie se face observată de mai mulți masculi, care conștientizînd posibilitatea de acuplare vor să ia și ei parte. În urma ultimului scenariu, în timpul luptelor dintre masculi, femela acceptă să se acupleze nu doar cu unul, ci chiar cu mai mulți, după ce inițial a opus rezistență.

Explicațiile care vin să elucideze cazul pretind că femela refuză prima dată acuplarea pentru a instiga astfel masculii la confruntare. Evaluează rangul masculului din perechea sa și vede dacă acesta încă mai este puternic sau, pe de altă parte, atrăgînd atenția și altor masculi nu face decît să stimuleze competiția între ei. În urma acestui act, ea se va acupla cu cîțiva, cei mai competitivi. Prin acest comporatent de incitare stimulează selecția dintre masculi, iar prin acuplarea cu mai mulți se stimulează competiția dintre spermatozoizi. Așadar, sînt două probe de foc care cresc șansele de supraviețuire ale urmașilor, care vin din părinți puternici și spermatozoizi agili.

Chiar dacă noi și păsările facem parte din clase taxonomice diferite, nu avem doar un strămoș, ci și multe alte lucruri în comun, printre ele numărîndu-se bătăile de cap pe care ni le dau formarea și menținerea unui cuplu, dar și certitudinea că, în ambele tabere, mai avem multe de învățat și descoperit pe acest subiect.

Alexandru N. Stermin este biolog, explorator și scriitor. Cea mai recentă carte a sa este Cum am devenit vrăjitor, Editura Humanitas Junior, 2023.

Foto: wikimedia commons