Civilizația, fruct al diversității umane

Plec de la o observaţie destul de banală, pe care m-am gîndit s-o formulez ca pe un paradox, şi anume: observăm că acolo unde avem civilizaţii, civilizaţii în sensul puternic al cuvîntului, avem şi o mare diversitate umană. În general, avem diversitate etnică, lingvistică, uneori chiar rasială, avem, bineînţeles, diversitate religioasă, culturală. Deci diversitatea pare a fi aproape o condiţie sine qua non a unei mari civilizaţii. Pe de altă parte, constatăm paradoxul că foarte multe civilizaţii sau foarte multe culturi la un moment dat ajung obsedate de unitate, în sensul eliminării diversităţii. Fie că vor să-şi expulzeze străinii, fie că vor să expulzeze cultele care nu sînt potrivite cu cultul oficial, fie că, mai tîrziu, sînt chiar rasiste, fie că vor să impună o singură limbă. Cum se explică acest paradox? Nu ştiu, o să încercăm poate să dăm, în final, o explicaţie, deşi vă mărturisesc sincer că n-am una foarte plauzibilă. Dar se vedem mai întîi dacă observația mea se verifică. (...)

Să ne referim la marile civilizaţii ale Orientului sau ale lumii antice, la Egiptul antic. Noi spunem Egiptul, dar de fapt ar trebui spus Egipturile sau cele două Egipturi, pentru că întotdeauna au existat două Egipturi, Egiptul de Jos şi Egiptul de Sus. Se pare că a existat dintru început o anumită distincţie între cele două, care, prin unirea lor, prin elementul care le-a unit, a format civilizaţia egipteană. Deci deja o diversitate. Sau Mesopotamia, care e un creuzet al civilizaţiei. Şi acolo ce vedem dintru început, din mileniul IV î.Hr.? Vedem deja sumerienii, care sînt o populaţie aparte, fără înrudiri în zona înconjurătoare, veniţi de undeva dinspre nord, şi akadienii, care sînt semiţi. Şi vedem primele state, primele imperii ale Sumero-Akadului, o combinaţie dintre cele două. Primul imperiu, al lui Sarmon I, în mileniul III deja o civilizaţie strălucitoare, dar care este o civilizaţie mixtă. Se adaugă, bineînţeles, şi alte populaţii, se adaugă arameii, se adaugă elamiţi, mezi, perşi, foarte complex.

Evident, există de fiecare dată un element unificator. De exemplu, în cazul Mesopotamiei avem scrierea cuneiformă şi, mai tîrziu, avem limba asiro-babiloniană, care desigur are nişte trăsături speciale, dar de fapt elementul fundamental este acela al scrierii şi al tipului de consemnare pe tăbliţele de lut, cu anumite tehnici, şi de aici toate celelalte elemente se aglutinează. (...)

Constatăm că Grecia este de la bun început de o mare diversitate. În primul rînd, din punct de vedere geografic, există Grecia continentală, Grecia insulară şi există Grecia din colonii, căci  elenii se stabilesc pe coasta Egeei, pe coasta Anatoliei, a Turciei de azi, şi ajung pînă aici, în Pontul Euxin, pe de o parte, dar şi în partea cealaltă, spre vest, ajung în Sicilia, în Italia şi chiar mai departe, pînă la Marsilia. Deci un teritoriu destul de vast, pe care‑l colonizează sau îl cunosc, un teritoriu locuit de populaţii foarte diverse, cu care elenii interacţionează, fac comerţ, preiau unele elemente şi dau foarte multe elemente. Dar există o diversitate internă, pentru că există cel puţin trei grupuri principale, trei dialecte distincte – ionic, doric şi eolian – cu variaţiile lor. Se pare că aproape orice cetate greacă avea mici particularităţi dialectale, mai sînt consemnate în scris, dar aceste trei grupuri sînt principale. Asta se întîmplă în epoca clasică. Dar în epoca elenistică începe să domine cel mai mult o formă a grupului ionian, dialectul attic, care capătă precedenţă culturală şi, treptat, celelalte dialecte devin tot mai puţin importante, fiind asimilate în limba comună, dar lăsînd în ea unele elemente. Așadar, iniţial era vorba de o diversitate internă care făcea bine și era fertilă, văzînd că diversele genuri literare sînt practicate iniţial cu amplă coloratură dialectală. (...)

În secolul al IV-lea, Atena nu mai este o mare putere politică, dar este incontestabil o mare putere culturală. Spunea Hegel că „bufniţa Atenei îşi ia zborul la asfinţit”. Deci, odată cu declinul politic, are loc expansiunea culturii, gîndirii, filozofiei, Atena fiind pasărea înţelepciunii.

Şi ce se constată? Că avem un scriitor, un retor foarte important în perioada aceasta, e vorba de Isocrate, care întemeiază şi o şcoală de retorică, ce va fi foarte influentă în modelarea educaţiei omului şi în formarea aşa-numitelor „arte liberale” care vor fi practicate de‑a lungul timpului. Ei bine, Isocrate spune așa: cultura noastră, cultura elenică, creată de Atena, a ajuns să fie mai puţin o marcă a etnicităţii, ci a ajuns să fie o marcă a culturii. Deci cuvîntul „elen” nu mai însemna neapărat cel care e din strămoşi sau se trage din nu ştiu cine, ci a ajuns să însemne un anumit standard cultural. Şi după aceea ajungem să vedem la un moment dat, în epoca creştină, cum cuvîntul „elen” devine sinonim cu păgîn. Îşi schimbă complet sensul. Și apoi, în secolul al XVIII-lea, este resemantizat de către grecii aflaţi în plină manifestare a conştiinţei culturale şi naţionale care vor să devină din nou un popor independent. (...)

Avem impresia că creştinismul se dezvoltă ca un curent unitar, că, în timp, majoritatea episcopilor au crezut același lucru și au mers împreună, ceea ce e fals. A existat o imensă diversitate! Se pare, chiar, că fiecare dintre cele patru Evanghelii a fost creată pentru o anumită comunitate (una siriană, una egipteană etc.), comunități care erau diverse, aveau interese religioase diferite şi aveau propriile lor probleme şi propriile lor polemici. Trebuie să ne gîndim că era, totuşi, un imperiu foarte mare. Sigur că liniile de comunicaţii erau destul de bune pentru vremea aceea, că existau drumurile romane, dar totuşi era incomparabil mai greu decît astăzi. Circulația informației era anevoiasă, totuși, şi oamenii se diversificau. Această diversitate a fost un avantaj din moment ce a permis dezvoltarea unei culturi remarcabile.

Dar ne întîlnim şi cu elementul celălalt: cu obsesia unităţii. Constantin cel Mare acceptă creştinismul alături de celelalte religii ale Imperiului prin celebrul Edict de la Milano, al cărui text e foarte frumos, ar putea fi pus şi astăzi la ONU, pentru că vorbeşte despre dreptul tuturor cetăţenilor romani de a se ruga fiecare zeului său cît vrea pentru binele şi prosperitatea Imperiului. Ei bine, generozitatea aceasta, din păcate, dispare repede şi îl vedem, cîteva decenii mai tîrziu, pe acelaşi Constantin convocînd la Niceea peste 300 de episcopi din toată lumea romană şi, cu sabia oarecum pregătită, îi pune să accepte formula Crezului care este arhicunoscută şi, odată cu ea, anumite chestiuni de dogmă legate de Treime, de partea umană şi partea divină din Hristos etc. Problema este că cei care totuşi refuză – sînt cîţiva care refuză – sînt consideraţi eretici, sînt daţi afară din comunitatea credincioşilor şi vor fi persecutaţi tot mai mult în deceniile și în secolele care urmează, ceea ce, de fapt, va crea mari probleme Imperiului. Există o teorie care nu e lipsită de plauzibilitate. Știm că, în momentul cînd, în secolul al VII-lea, musulmanii încep atacul asupra Imperiului Bizantin, cuceresc cu o iuţeală uluitoare zone imense, precum Siria, Palestina, Egiptul, Africa de Nord, zone vechi, puternic romanizate sau elenizate. Le cuceresc aproape fără să întîmpine rezistență și una dintre explicaţii a fost aceea că populaţia abia aştepta să scape de conducătorii de la Constantinopol și de trimișii lor pentru că, în mare măsură, acești locuitori erau persecutaţi religios. Musulmanii le-au promis toleranţă în schimbul unui fel de tribut și s-au ținut de cuvînt. (...)

Să ajung puţin mai aproape de noi, ca să nu o lungesc prea mult. Deja s-au spus cîteva lucruri aici, nu-mi rămîne decît să adaug cîteva. România nu e altfel! Lucian Boia a scris o carte, De ce e România altfel. Eu nu cred că România e altfel. Are particularităţi, dar nu e deloc altfel, din punctul ăsta de vedere. Toată zona balcanică și central-europeană a fost o zonă multietnică şi multiculturală în mod tradiţional. Mult mai mult decît astăzi. În Peninsula Balcanică nu mai vorbim, e un lucru absolut evident, acolo exista, pe vremea Imperiului Otoman, sistemul raialelor, în care turcii administrau pe religii, nu pe popoare sau etnii sau pe naţiuni. Erau trei religii sau chiar patru: ortodocşi, catolici, musulmani, armeni şi evrei. Şi fiecare se administra autonom, aveau un conducător care era autonom, iar în cadrul acestei comunităţi intrau oameni care aveau complet alte naţionalităţi: intrau la ortodocşi bulgari, sîrbi, greci. A fost un sistem care a funcţionat destul de bine şi a fost un sistem tolerant în felul lui. Lucrurile au început să se strice în secolul al XIX-lea la început, cînd ideea naţională a început să cîştige teren. (...) Populațiile nu mai voiau să fie otomane, voiau să fie greci, bulgari, sîrbi, albanezi, deci voia fiecare să se delimiteze naţional. Numai că, pe măsură ce se revoltau împotriva turcilor sau otomanilor, aceste popoare se băteau şi între ele.

(...) Ţările Române au fost de‑a lungul a două sute de ani cel puţin ţări de imigraţie, deci au fost foarte mulţi imigranţi. În Regat, au venit în secolul al XVIII-lea foarte mulţi greci, în secolul al XIX-lea au venit bulgari, sîrbi, germani, italieni, aduşi în diverse modalităţi şi cu diverse scopuri. Încă în secolul al XIX-lea, România a rămas o țară de emigrație, dar s-a schimbat în secolul XX, cum ştim.

În Moldova au venit foarte mulţi evrei, care n-au venit așa, nechemați, cum s-a spus în discursul antisemit de mai tîrziu, ci au venit atraşi de domnii moldoveni, care au dorit să-i folosească pe post de clasă comerciantă, de clasă de mijloc, care nu exista în Moldova, pentru că, odată cu slăbirea sau dispariţia monopolului turcesc asupra grînelor şi produselor agricole, devenise important să ai o clasă comerciantă care să faciliteze schimburile, să preia produsele agricole, să le vîndă şi să plătească nişte impozite cu care să îmbogăţească domnia. Ceea ce făceau grecii în Valahia, făceau evreii în Moldova.

Sigur că, după un timp, a început obsesia unităţii naţionale şi a epurării elementelor zise alogene. Unele au fost asimilate, cum s-a întîmplat parţial cu grecii sau bulgarii, care erau ortodocşi, altele n-au fost asimilate şi au fost uneori expulzate după un timp, alteori obligate să plece, alteori chiar masacrate.

Ce vreau să spun este că obsesia de a avea o Românie pură, pe care au avut-o naţionaliştii între cele două războaie, apoi legionarii, apoi Antonescu, a realizat-o Ceauşescu. Prin mijloacele lui, pe unii vînzîndu-i, cum ştim, pe alţii determinîndu-i să plece, a reuşit să reducă numărul celor care vorbeau alte limbi sau se considerau de altă etnie decît românii. Deci România interbelică, pe care toţi o lăudăm sub aspectul bogăţiei culturale şi înfloririi culturale care sigur, în mod relativ, a fost impresionantă, a fost o Românie multiculturală, mult mai multiculturală decît România de azi. Şi asta s-a întîmplat peste tot. Luaţi cazul Poloniei, care era o ţară foarte multiculturală, cu foarte mulţi ruteni, ucraineni, evrei, germani. După război, unii au fost eliminaţi complet, e vorba de evrei, germanii au fost expulzaţi și întreaga ţară a fost strămutată mai spre vest. Şi în alte părţi s-a întîmplat la fel: vreo două milioane de germani din Sudeți au fost expulzaţi și nu se prea vorbeşte despre asta.

În general, după fiecare dintre cele două războaie au fost mişcări de populaţii care au locuit uneori de sute de ani în acele locuri și au fost obligate să se mute în altă parte. Principiul naţionalităţilor, promis cu atîta naivitate şi utopism de Woodrow Wilson, departe de a fi fost un panaceu, s-a dovedit a fi de multe ori chiar un dezastru. Sperăm acum în ceea este, după părerea mea, marea realizare a celei de-a doua jumătăţi a secolului XX şi a începutului secolului XXI – Uniunea Europeană. Nu am cuvinte să spun cît de importantă este această inovaţie, pentru că este o inovaţie, este ceva ce nu s-a mai văzut în istorie. Mulţi o dispreţuiesc și li se pare că e un lucru comun, banal. De fapt, este ceva foarte complicat, care s-a născut foarte greu, după decenii, dacă nu secole de războaie şi de animozităţi. Este o structură delicată şi dificilă şi care într-un fel face exact lucrul acesta: permiţînd existenţa diversităţii, pentru că toţi rămînem diverşi, ne permite să cooperăm şi să avem un principiu comun, să avem totuşi un element care să ne lege şi să ne facă să avansăm şi să ne întrajutorăm.

(fragment din conferința susținută de Andrei Cornea pe 29 martie a.c. în cadrul Conferințelor Dilema de la Constanța. Trecerea de la forma orală la forma scrisă a fost realizată în redacția revistei Dilema.)

Foto: C. Hord