Comunismul n-a protejat mediul

Dacă ne uităm la perioada comunistă din perspectiva protecției mediului, aceasta practic nu a existat. Asta deși, paradoxal, legislație am avut. Era cumva la modă pe atunci în țările comuniste să ia fața capitaliștilor prin adoptarea unor măsuri inovatoare, progresiste, printre care și protecția mediului, grija față de cetățeni. Comuniștii noștri au avut și ei astfel de accese. Așa se face că am avut Legea nr. 9/1973 pivind protecția mediului înconjurător, care spunea în primul său articol: „În Republica Socialistă România protecția mediului înconjurător constituie o problemă de interes național”. Asta în teorie, fiindcă în practică chiar era o mare problemă și eram campioni la poluare.

De exemplu, Copșa Mică a fost considerat cel mai poluat oraș al Europei pînă în 1986, cînd a fost surclasat de Cernobîl. Ajunsese pe locul 5 în Europa la producția de negru de fum și avea o topitorie de metale neferoase (plumb, zinc, cadmiu), cu prețul unor concentrații ale poluanților ce depășeau de 100 de ori limitele admise. În 1990, jurnaliştii de la The New York Times au relatat pe larg despre „oraşul îngropat de poluare”. „Pe o întindere de aproape 15 mile în jur, fiecare loc din această vale odinioară delicată arată ca şi cum ar fi fost înmuiat în cerneală. Arborii şi tufişurile sînt negre. Casele şi străzile arată de parcă ar fi fost într-un şemineu. Chiar şi oile din turmele de pe deal sînt de un gri murdar. Dar cel mai semnificativ pericol vine de la poluarea invizibilă, de la nivelurile ridicate de plumb şi de la ameninţările nedeterminate ale amestecului de particulele toxice din aer”, scria jurnalista Celestine Bohlen, în ediţia din 5 martie 1990 a lui The New York Times. Autoarea remarca faptul că localnicii nu au putut protesta faţă de poluarea de la Copşa Mică în timpul regimului comunist. Dacă, în 1977, 70 de oameni din Copşa Mică erau diagnosticaţi cu cantităţi excesive de plumb în organism, în 1990 numărul celor afectaţi depăşea 400. Majoritatea lucrau în topitoriile de la Copşa Mică.

Zlatna și Baia Mare erau și ele de notorietate pentru poluare. Producția de cupru, fier, magneziu, acid sulfuric şi sulfaţi de cupru a avut efecte devastatoare asupra mediului şi comunităţilor din Zlatna și Baia Mare. În anii ’80, aici cădeau frecvent ploi acide, care afectau sute de hectare de culturi agricole și păduri din jur. În ultimii ani ai regimului comunist, Baia Mare a fost recunoscută ca unul dintre cele mai poluate oraşe industriale din Europa. Au rămas în urmă peste 300 de halde de steril şi aproape 20 de iazuri cu deșeuri toxice. Speranţa de viaţă a băimărenilor era de 50 de ani, cu aproape 20 de ani sub media românească.

Guvernul României a publicat tîrziu prima listă cu siturile contaminate istoric din România. În 2015, încă aveam oficial 210 situri contaminate, în care poluarea este dovedită cu analize de mediu, și alte 1.183 de situri potenţial contaminate, adică aici există informaţii privind poluarea, însă fără analizele omologate.

Protecţia mediului a apărut la noi cu 10-15 ani mai tîrziu decît în Occident, pentru că România anilor ’50-’60, nefiind industrializată, ci predominat agrară, era încă destul de „curată”, fără mari probleme de poluare.

La nivel global, imediat după al Doilea Război Mondial și după un secol de dezvoltare industrială accelerată, cercetările privind mediul prognozau scenarii apocaliptice dacă nu se luau măsuri privind limitarea creșterii economice și scăderea poluării. Un raport al Universității americane MIT (Massachusetts Institute of Technology), privind efectele industrializării asupra naturii – „Limitele creșterii“, publicat în 1972 –, a avut un impact major asupra comunităţii internaţionale. În 1973 apărea și legea comuniștilor români. S-a înfiinţat și un organism permanent care să monitorizeze calitatea mediului: Consiliul Naţional pentru Protecţia Mediului Înconjurător.

Asta și pentru că după 1970, odată cu industrializarea forțată a României, au apărut şi la noi probleme serioase de mediu și preocupări privind protecţia mediului. Dar aplicarea era practic imposibilă în regimul socialist. În Codul Penal era chiar un articol privind subminarea economiei naționale, la care erai încadrat imediat dacă ridicai vocea împotriva poluării de la vreun obiectiv industrial. Iar pedepsele erau de la 15 ani închisoare pînă la închisoarea pe viață. Nu știu dacă s-a și aplicat vreodată, dar cred că era suficient pentru descurajarea oricărei inițiative de natură ecologistă.

În aceste condiţii, la sfîrşitul anului 1989, România era praf la aproape toate capitolele mediului: poluarea atmosferei, a apelor și solului, conservarea naturii (aveam rezervații doar pe hîrtie), calitatea vieții în oraşe, sănătatea locuitorilor. Eram la coada Europei în mai toate clasamentele privind situaţia ecologică.

Falimente, falsificări, dezastre

Cele mai mari investiţii ale regimului comunist s-au îndreptat spre industria grea, în special combinate siderurgice, metalurgice și chimice care, făcute cu orice preț, au cel mai mare impact asupra solului, apelor, aerului și oamenilor. În context istoric și geopolitic am avut și ghinion, fiindcă industrializarea comunistă a coincis cu criza energetică mondială. Creșterea accelerată a prețului petrolului a făcut ca statele sărace să caute alte surse de energie. La noi, acestea au fost hidroenergia și cărbunele. Asta a dus la deschiderea unor șantiere hidroenergetice uriașe (Vidraru, Lotru, Bicaz etc.) și a unor mine de cărbune, cele mai mari fiind cele din Oltenia. Programul PCR din 1975 prevedea că „se vor dezvolta îndeosebi termocentralele bazate pe cărbune și șisturi bituminoase“.

În plus, lignitul din Oltenia este și slab calitativ, cu valoare energetică redusă, ceea ce a dus la exploatări uriașe în carieră, termocentrale uriașe (Turceni, Rovinari), dar ineficiente, și poluare pe măsură. Dealurile din zonele miniere ale Olteniei au fost decopertate și exploatate, iar haldele de steril sînt moștenirile lăsate următoarelor generaţii.

Șisturile bituminoase sînt de menționat. Din goana după resurse, dar și din frica unora de a-l contrazice pe dictator, s-a născut centrala termică de la Anina, care consuma mai multă energie pentru aprinderea rocilor cu conținut foarte slab de hidrocarburi și exploatate prin dărîmarea unui munte decît se obținea prin arderea acestora. E considerat unul dintre cele mai mari eșecuri ale Epocii de Aur. A costat un miliard de dolari, a dărîmat un munte, au construit o centrală uriașă, cu mii de angajați, a funcționat chinuit cîțiva ani și a fost închisă. Era falimentară din start.

De menționat că Ceaușescu a dat dispoziţii să fie extinse prospecţiunile geologice în vederea identificării unor zăcăminte noi, de toate felurile. Am avut chiar un Minister al Geologiei, desființat în 1986, și secții ale Institutului de Prospecțiuni și Explorări Geologice (IPEG) în toată țara. Ne-am ales cu o foarte bună cunoaștere a subsolului țării, dar și cu multe (sute) mine, cariere și halde de steril împrăștiate în toată țara, poluarea din sectorul minier fiind una dintre cele mai serioase cu care România încă se confruntă. Ne putem lăuda cu cea mai mare carieră de cupru din Europa (Roșia Poieni), aflată încă în exploatare, și cu cel mai mare iaz de decantare din Europa, tot al acesteia, care a înghițit complet sub steril satul Geamăna. Imaginile cu biserica satului care e înghițită încet, dar sigur de steril au devenit iconice pentru poluarea mediului din România.

La fel ca la Anina, multe exploatări miniere erau deschise complet aiurea, fără nici un studiu serios sau utilitate, cum a fost cariera de sulf din Munții Călimani. Aveam sulf destul, chiar în exces din procesele chimice ale prelucrării zăcămintelor de metale neferoase, dar comuniștii au decis raderea unui munte pentru exploatarea sulfului în carieră. Exploatarea era – și este și acum – o gaură de 400 de metri adîncime, cu 20 de terase și cu un diametru de peste un kilometru, care a afectat o suprafață de 300 ha din zona care astăzi este unul dintre cele 13 parcuri naționale ale României. În perioada de vîrf, la exploatarea minieră au lucrat, în două schimburi, aproape 8.000 de angajați. Motivația principală a închiderii, după căderea comunismului, a fost că prețul de exploatare a sulfului era de trei ori mai mare decît valoarea producției obținute și că datele de producție au fost falsificate pe toată perioada de exploatare.

Politica energetică dezastruoasă și deloc prietenoasă cu mediul a continuat și, în 1982, Comitetul Central al PCR a interzis definitiv utilizarea produselor din petrol pentru încălzit și apă caldă. S-au construit în orașe microtermocentrale pe cărbune, iar în localităţile mici și în zonele rurale, noile construcţii nu mai aveau încălzire centrală, ci sobe de teracotă. Au dat exemplul ţăranului român, care de secole se încălzea cu lemne. Consecința a fost degradarea mediului de locuire și folosirea lemnului și cărbunelui pe scară largă. Or, arderea lemnului în sobe este cel mai ineficient, dar și cel mai poluant mod de utilizare a lui, comparativ cu alte surse de energie. Și la ora actuală, România are 3,5 milioane de gospodării care se încălzesc cu lemne, fiindcă nu am avut o politică și investiții pentru accesul populației la alte surse de energie mai eficiente.

Totul era poluat

Dezvoltarea industriei chimice a dus la accentuarea exponențială a poluării. Combinatele chimice de la Tîrgu Mureș, Turnu Măgurele, Rm. Vîlcea, Bacău, Săvinești, Borzești, Victoria, Făgăraș, Pitești și altele au devenit rînd pe rînd puncte fierbinți ale poluării, atît prin emisii în aer, apă și sol, cît și prin impactul exploatării resurselor necesare și prin efectele asupra sănătății oamenilor.

Proporţiile poluării erau cunoscute de către comuniști, dar nu le-a păsat nici de mediu, nici de oameni. Un studiu cu date din 1985 al Institutului de Economie Socialistă, care desigur nu a fost făcut public, fiind cotat „secret de serviciu“, arăta că 363 de milioane de tone de poluanţi au fost eliberate în mediul natural, reprezentînd peste 15 tone pe cap de locuitor. Ritmul de creștere era accelerat. În 1985, faţă de 1984, poluanții din ape crescuseră cu 6,3%, cei din aer cu 21,7%, iar cei din sol s-au triplat. Cele mai poluate judeţe erau Argeș, Bihor, Caraș-Severin, Galaţi, Gorj, Hunedoara și Vîlcea. Poluarea apelor era din cauza faptului că cele mai multe facilități industriale pur și simplu nici nu aveau stații de tratare sau acestea funcționau prost și sporadic, dar și a pierderilor din instalaţiile tehnologice.

Erau de notorietate rîurile vizibil poluate: Jiul era negru de la spălarea cărbunilor, Arieșul era roșu de la exploatările metalifere, Oltul era alb de la deversările combinatului chimic de la Rm. Vîlcea. Principalii poluatori ai apelor erau industriile chimică, petrochimică, alimentară și minieră. Iar cînd treceai pe lîngă combinatele industriale, miroseai de la o poștă emisiile din aer. Comuniștii preferau să construiască niște coșuri de evacuare înalte în loc de filtre, mizînd pe dispersia poluanților în atmosferă, așa cum mizau pe diluția lor în rîuri.

În paralel, solul era poluat și prin folosirea neraţională a îngrășămintelor chimice, insecticidelor și pesticidelor. Cei mai în vîrstă își aduc aminte cum DDT-ul, substanță interzisă în țările occidentale în anii ’70, la noi a fost folosit în exces, în cantități industriale, pînă în anii 2000. Anuarele statistice spun că în agricultură au fost folosite, în anul 1965, peste 266.400 de tone de îngrășăminte chimice, iar în 1975 se ajunsese la 928.700 de tone, pentru ca în 1980 să se ajungă la 1.113.500 de tone. Pesticidele au ajuns la 30.000 de tone în 1980 și 50.000 de tone în 1984. Mîncarea nu era deloc sănătoasă pe atunci, acesta este doar un mit. Nici măcar cea din micile gospodării, prin faptul că nu exista nici un fel de control asupra cantităților de îngrășăminte și alte chimicale folosite. Îngrășămintele se puneau cu pumnul. Străinii refuzau de multe ori produsele românești din cauza contaminării chimice.

Starea de sănătate a populaţiei s-a agravat în anii ’80 din cauza poluării excesive a mediului. Cercetările din zonele cu termocentrale de mari dimensiuni au arătat o incidenţă crescută a bolilor aparatului respirator, o creștere a ratei îmbolnăvirilor de cancer în zonele cu poluare a apei din zonele miniere pentru materiale radioactive sau alte metale grele.

Merită amintit și un caz de poluare cu metale radioactive, cel de la Ciudanoviţa – Moldova Nouă. Aici s-a exploatat uraniu încă din anii ’50, la început prin societatea sovieto-română SovRom Uraniu, înfiinţată după război, prin care România a plătit daune de război URSS, ca țară învinsă. A existat și SovRom Lemn care a hăcuit pădurile țării și alte SovRom-uri. Ruşii au luat uraniu românesc, ca plată a datoriilor de război, pînă în anii ’60, cînd România a început producţia proprie. Exploatarea a continuat pînă după căderea comunismului și a lăsat în urmă halde radioactive. Închiderea minelor a început în 1992 şi a continuat în 1997, dar s-a realizat doar parţial. Din acest motiv, zona Ciudanoviţei este puternic radioactivă. În urma măsurătorilor efectuate în 1995, Agenţia pentru Protecţia Mediului Caraş-Severin a constatat depăşirea de 5-20 de ori a radioactivității în apa rîurilor. Celebră este „fîntîna 127”, folosită ca sursă pentru sifon şi îngheţată pînă în 1997 şi care înregistra o concentraţie de uraniu de 0,042-0,099 mg/l, faţă de 0,02 mg/l cît era limita maximă admisă.

Deși România comunistă a fost printre primele state care au adoptat o legislaţie modernă privind protecţia mediului, acest obiectiv a rămas doar declarativ, fiind complet abandonat.

Nici măcar la ce excelam, la biodiversitate, comuniștii nu au fost în stare să facă ceva semnificativ. Deși la inițiativa profesorului Alexandru Borza s-a înființat în 1935, în Retezat, primul parc național al țării, comuniștii nu au fost în stare să conserve ce are țara mai de preț, patrimoniul natural. Au dat doar niște nume de parcuri și rezervații unor zone pentru care s-au luptat cîțiva patrioți inimoși. Nu au avut însă vreo administrație, vreo pază, vreo resursă alocată și, dacă aveau ghinionul să stea în calea vreunei cariere, mine, hidrocentrale, drum sau oricărei alte investiții, erau rase de nu se vedeau.

Fauna de interes cinegetic a dus-o ceva mai bine în vremea lui Ceaușescu, fiindcă și acoliții lui erau împătimiți vînători, dar cu consecințe urîte și în prezent, cum ar fi condiționarea animalelor sălbatice de hrana cu care erau atrase pentru a fi împușcate. Și am avut și cîteva episoade sinistre, precum campaniile de „combatere a dăunătorilor cu păr și pene“, considerate concurente la „recoltarea vînatului“. Așa am rămas, de exemplu, fără cele patru specii de vulturi care trăiau în România, stîrpite cînd s-a vrut eliminarea lupilor prin hoituri otrăvite. A trebuit să vină Jacques-Yves Cousteau în 1991 pentru a înființa și înscrie în patrimoniul mondial UNESCO Rezervația Biosferei Delta Dunării și Banca Mondială în 1998 pentru a ne ajuta să punem pe picioare primele trei administrații de parcuri, două naționale în Retezat și Piatra Craiului și unul natural la Vînători-Neamț.

Vîlcea, studiu de caz

M-am gîndit de multe ori și din perspectiva implicațiilor problemelor de mediu asupra societății de ce județul meu, Vîlcea, stă prost la mai toate statisticile socio-economice, deși are un patrimoniu natural și cultural de invidiat. Cred că binecuvîntarea și blestemul lui totodată au fost dezvoltarea industriei chimice în era comunistă și toate efectele ulterioare ale acesteia.

Rm. Vîlcea era un oraș mic, cu un pic peste 20.000 de locuitori în anii ’60, cu o industrie mai mult meșteșugărească și ceva fabrici de cherestea, hîrtie, o tăbăcărie. Apoi a apărut industria chimică, mai întîi cea bazată pe calcar (cariera de la Bistrița) și sare (salina Ocnele Mari), apoi cea pe hidrocarburi. Toate astea aveau nevoie și de energie, așa că a început exploatarea cărbunelui în sud-vestul județului și construcția hidrocentralelor de pe Olt și Lotru. Iar populația Rîmnicului a explodat, triplîndu-se în 10-15 ani. Pe platforma chimică lucrau 30.000 de oameni, în perioada ei de glorie.

Ce a însemnat asta? O migrație puternică de la satele din județ și din alte zone spre orașe, în special spre Rîmnic. În anii ’60, oamenii aceia veneau din niște sate în care munceau la cîmp ca să aibă din ce trăi, în care lumina era de la lumînare și lampa cu gaz, apa era cărată de la fîntîni, veceul era în fundul grădinii și cînd ploua abia ieșeai din noroaiele ulițelor. Au ajuns de aici la oraș, unde primeau salariu de la uzină și, în timp, și un apartament, în care lumina venea apăsînd pe întrerupător, apa de la robinet, ba mai era și caldă, veceul era în casă, asfaltul la scara blocului.

În plus, aici la oraș puteau merge la un restaurant, la bal, la stațiune, la mare, la meci, la concerte și la defilare, copiii aveau creșă, grădiniță, școală, perspective. Pentru acei oameni, industria chimică a însemnat un salt socio-economic uriaș. Și pentru județ la fel, o adevărată binecuvîntare. În plus, pentru acei noi orășeni, această perioadă a coincis cu tinerețea lor, care e cea mai frumoasă perioadă a vieții, indiferent cît de nenorocit e regimul în care trăiești. Rîmnicul era plin de zarvă, de tineri și de copiii lor. Treceau peste mirosuri, închideau ochii la poluare, nu se prea vorbea despre boli decît în șoaptă.

Dar comunismul s-a dus. Acum orașul e mai mult mort, plin de pensionarii care au fost acei tineri, iar copiii și nepoții lor au apucat-o care încotro, în timp ce industria chimică s-a dus încet-încet în cap, lăsînd în urmă și problemele de mediu: sate și case strămutate din calea haldelor și alunecărilor de teren, munți dărîmați înlocuiți cu munți de steril, zone cu riscuri la alunecări de teren și prăbușiri, iazuri și batale de substanțe toxice. Lanțul de interdependențe dintre aceste obiective dezvoltate forțat a făcut ca ele să cadă unul după altul, de la carieră pînă la uzină.

Dar nu trebuie să ne mire deloc că județul e plin de nostalgici ai regimului comunist, că e un fief puternic al urmașilor politici ai comuniștilor, că în jurul vechii industrii s-a creat o redută a rezistenței socialismului, ai cărui reprezentanți, pentru a-și conserva statutul și avantajele, au inhibat orice altă dezvoltare, investiții și oportunități, ținînd județul captiv unei dezvoltări monoindustriale. Asta a dus județul tot mai jos în clasamente și statistici, cu depopulare, migrație și îmbătrînire puternice și lipsă de oportunități.

Județul a fost condus și în communism, dar și după aceea mai mult de pe platforma chimică, politicul a fost mereu strîns legat de acest mamut industrial, ba s-a și implicat în achiziția și gestionarea (jalnică, de altfel) a unor obiective industriale cum sînt termocentrala platformei industriale și o mină de cărbune. Resursele primare (calcarul, sarea, cărbunele) au rămas în mîna statului, care le-a exploatat de multe ori în pierdere, deci și fără investiții în protecția mediului, cît și cum s-a putut, fără vreo grijă pentru oameni și mediu, pentru profitul unora ancorați la sistem și din motive social-electorale (păstrarea cu orice preț a locurilor de muncă).

Inerția a fost prea mare pentru ca județul să se reorienteze din mers către altceva, de exemplu către turism, fiindcă potențialul său turistic este uriaș. În comunism s-a creat, în companiile de stat și în administrația locală și apoi s-a perpetuat în tranziția post-comunistă o rețea bolnăvicioasă de interdependențe, învîrteli, nepotisme, corupție, căpușare, care a supt cît s-a putut, dar a blocat orice altă alternativă de dezvoltare, prin decizii mai mult socio-electorale. O luptă pentru supraviețuire a exponenților vechiului sistem. Investițiile alternative private nu au putut compensa lipsa de interes a sectorului public pentru dezvoltarea turismului, de exemplu.

Abia acum, după încă o generație de la cea care aprecia avantajele obținute de părinții lor, apar semne de schimbare. Industria chimică e pe butuci, departe de ce-a fost odată, deci s-a subțiat jetul robinetului public bun de muls, opoziția la schimbare nu mai e atît de acerbă, au apărut timid inițiative antreprenoriale, investiții noi, aspirații ale unor tineri care vor altceva.

Dar e greu, s-au pierdut mulți ani și acesta a fost, practic, blestemul industriei chimice după ce a adus progres socio-economic: să țină în loc județul pînă să-și găsească un nou drum.

Florin Stoican este geolog, membru al Grupului Român de Sedimentologie, precum și al Societății Geologice din România, președintele asociațiilor Kogayon și Rețeaua pentru Natură Urbană, precum și directorul Geoparcului aspirant UNESCO Oltenia de sub Munte.

Credit foto: Wikimedia Commons