De ce ne îndrăgostim, de ce ne lăsăm arși pe rugul pasiunilor? Există nenumărate răspunsuri – parțiale, provizorii, amendabile pînă la un punct – venite dinspre neuroștiințe, psihanaliză, sociologie, teoriile comunicării și multe alte domenii mai vechi sau mai noi, care încearcă să cartografieze cel mai volatil dintre sentimente. S-a scris mult despre substanțele și hormonii care ne modelează reacțiile în timpul unui proces de îndrăgostire, despre factorii psihologici, sociali și culturali care determină plonjarea noastră în apele – cînd fierbinți, cînd înghețate – ale unui sentiment capricios și devorator. L-am descompus în fel și chip, l-am așezat sub diferite lupe sau pe lamela unui microscop filosofic și, totuși, nu putem să-i înțelegem pe deplin resorturile, să-i deslușim coerent rațiunile de a fi.
Sînt mulți de dacă pînă la a putea vorbi despre ivirea pasiunii între doi oameni; trebuie să se sincronizeze ritmurile, dar și nevoile și așteptările lor, să se regăsească într-un spațiu comun (fie și numai mental), să aibă curajul de a se urca pe aceeași corabie, chiar de pare a fi una a nebunilor.
Dacă într-o noapte de iarnă un îndrăgostit – ca să parafrazez titlul romanului scris de Italo Calvino – ajunge să-și trăiască iubirea, acest lucru se datorează unui cumul de întîmplări, adesea inefabile. Nu degeaba se vorbește despre destin sau menire, despre mitul androginului, despre săgețile lui Cupidon sau despre alinierea astrelor, atunci cînd două individualități se întîlnesc și se recunosc sub semnul unei emoții care le depășește.
Nu știm prea clar de ce ni se aprinde o adevărată vîlvătaie pe sub coasta stîngă, însă François de la Rochefoucauld pretinde că intuiește un posibil motiv, afirmînd într-una dintre maximele sale că „există oameni care nu s-ar fi îndrăgostit, dacă nu ar fi auzit vorbindu-se despre dragoste” (Maxime. Ediție bilingvă, traducere de Cătălin Avramescu și Ștefan Vianu, Polirom, 2019, p. 78). Mie îmi vine să reformulez că există oameni care nu s-ar fi îndrăgostit dacă nu ar fi citit despre dragoste. Lecturile funcționează uneori ca niște oglinzi; te uiți la pasiunea unui erou și jinduiești să o trăiești pe propria piele.
Stendhal explică stările pe care le parcurge îndrăgostitul, recurgînd la metafora cristalizării. Treptele acesteia sînt sistematizate de Aurora Liiceanu astfel: „admirația, conștiința plăcerii de a cîștiga interesul celui/celei de care ești atras, speranța de a fi iubit/iubită (dorința reciprocității) și plăcerea de a supraevalua frumusețea și merítele persoanei iubite, a cărei dragoste speri s-o cîștigi” (Dragostea cea veche îți șoptește la ureche. Primele iubiri, Polirom, 2016, p. 208). Tot în jurul creșterii și descreșterii sentimentului își construiește Alain de Botton Eseurile de îndrăgostit și romanul Ce se întîmplă în iubire, încercînd să dea ocol acestei insule situate în apele teritoriale ale iluziilor amestecate cu realități. Mergînd către zonele vulcanice ale iubirii, Octavio Paz plăsmuiește scenariul geometriei pasionale, în care sexul, erotismul și dragostea sînt asemuite elementelor constitutive ale unei plante (rădăcină, tulpină și floare).
José Ortega y Gasset acreditează ideea că sentimentul amoros poate fi asemănat unei arte, căci în el se succed stilurile și fiecărei epoci îi corespunde o anumită manieră de a iubi și de a imagina cuplul. Petru Creția întregește tabloul, amintind că orice iubire este alcătuită din esența tuturor iubirilor, plus un ingredient numai al ei, și accentuînd importanța edificării dragostei prin cuvinte.
Dar, deși ne străduim să înregistrăm cît mai fidel tribulațiile acestui fenomen, el ne scapă printre degete, se sustrage sistematic oricărei domesticiri.
Pasiuni ivite în marginea textelor
Literatura ne propune imaginea unor cupluri, despre care aflăm că s-au îndrăgostit fără scăpare, în timpul lecturii împreună. Francesca da Rimini și Paolo Malatesta ajung într-unul dintre limburile Infernului pus în pagină de Dante, pentru că au ars încă din timpul vieții la focul mistuitor al unei dorințe nepermise (Francesca fiind măritată cu fratele mult mai bătrîn și mai puțin atrăgător al lui Paolo). Scînteia s-a aprins atunci cînd au citit despre pasiunea (de asemenea, adulterină) dintre cavalerul Lancelot și frumoasa regină Guinevere, soția regelui Arthur, din poemul epic al lui Chrétien de Troyes. Trebuie să admitem că e un gest de maximă intimitate, cu o încărcătură erotică aparte, să citești umăr lîngă umăr, mîngîind simultan cu privirile paginile aceleiași cărți.
Există personaje (mai ales feminine, în frunte cu Emma Bovary) în inimile cărora se deschid ferestre către nevoia de dragoste și de aventură, pentru că s-au scufundat în romane ce înălțau iubirea pe cerul stelelor fixe.
Ella Rubinstein, femeia de patruzeci de ani cu o viață de familie anostă, din romanul lui Elif Shafak Cele patruzeci de legi ale iubirii (traducere de Ada Tanasă, Polirom, 2019), se îndrăgostește nebunește, din senin și contrar tuturor obișnuințelor ei, de un necunoscut de pe alt continent, doar citindu-i (în calitatea ei de redactor al unei agenții literare) volumul Dulce blasfemie, care ridică vălul de pe relația arzătoare dintre poetul și filosoful mistic Rumi și dervișul Shams din Tabriz. Deși întregul roman este construit în jurul chipurilor pasiunii, încercînd să le lumineze din mai multe unghiuri pentru a limpezi percepția asupra lor, concluzia e simplă și plasează sentimentul în teritoriile indicibile ale tainei: „Iubirea un poate fi lămurită. Poate fi doar trăită. Iubirea un poate fi lămurită, și totuși lămurește totul” (p. 207).
În recentul volum al Cristinei Hermeziu, Nickel (Editura Cartier, 2024), Olga se îndrăgostește de un visător șofer de TIR, care speră că își va trezi băiatul din coma provocată de un accident de motocicletă, recitîndu-i povești de dragoste. Gestul lui e o continuare simbolică a intenției fiului de a face un podcast pentru postul de radio al liceului, în care să rescrie finalul nefericit al unor relații de dragoste într-un happy-end. În Epilog II aflăm de fascinația Olgăi pentru vocea care rostește poveștile de dragoste învățate pe dinafară: „în cabina înaltă de TIR, de unde toate mările se văd la orizont cu mult înainte, și de unde vezi cuiburile de berze ca-n palmă, vocea bărbatului spunînd povești de iubire într-o limbă aproximativă i s-a părut ei, Olgăi, glasul lui Dumnezeu, dacă cineva l-ar fi înregistrat pe un podcast” (p. 102).
Iubire la puterea a doua
Uneori ne îndrăgostim doar privind înspre felul în care sînt iubite personajele din cărți. Dragostea, adorația, pasiunea resimțită de un altul devin instrumente declanșatoare pentru o iubire la puterea a doua. E lecția pe care ne-o predă Iulian Tănase în acel diafan tratat poetic, dedicat științei iubirilor imaginare. Adora, Elena, Emma, Julia, Lolita, Veronika sau Zenobia sînt cîteva dintre siluetele protagonistelor pe care le rescrie, fără a respecta, în fapt, una dintre cele unsprezece porunci iubitafizice: „Să un rîvnești la iubirea imaginară a aproapelui tău”.
Pasiunile nasc pasiuni, tînjim să fim iubiți așa cum ni s-a arătat, în literatură, că se poate iubi: cu disperare, cu lepădare de sine, pînă dincolo de granița subțire dintre viață și moarte. Cînd am citit romanul lui E. Vodolazkin Laur, mi-am dorit să fiu iubită ca Ustina, de același bărbat cu toate vîrstele și identitățile lui – Arseni-Ustin-Ambrozie-Laur –, chiar dacă nu mai existam decît în inima lui îndrăgostită; cînd am pășit în Muzeul inocenței din Istanbul și am revizitat mental romanul omonim al lui Orhan Pamuk, am visat să fiu iubita lui Kemal, cea pentru care și-a suspendat de bunăvoie viața timp de opt ani. Să ajung, ca-n volumul Ioanei Pârvulescu, Prevestirea (Humanitas, 2020, p. 306), precum „monstrul” adorat al lui Iona – Sargina – și să fie în stare să asiste la prăbușirea cetății Ninive, doar cu speranța că, dintre toți, ea va supraviețui și prin ea lumea va putea reîncepe. Să fiu îmbrățișată cu o delicată și definitivă iubire adolescentină, capabilă să dureze o viață-ntreagă și chiar să treacă dincolo, prin vămile văzduhului, dimpreună cu sufletul protagonistului din romanul Ioanei Nicolaie Drumul spre Soare-Răsare (Humanitas, 2024). Cînd am citit Strania poveste a „Marelui Joc” de Leonida Neamțu (Dacia, 1982), am intuit că aș putea fi din stirpea vrăjitoarei Z (de la zăpadă), cea care-l lovește pe Dhimitrie (poetul) cu automobilul ei albastru, însemnîndu-l pentru totdeauna cu o dragoste de care nu se va mai putea dezbrăca. Iar cînd mi-am turnat iubirea în scrisori, am avut mereu în minte corespondențele înflăcărate pe care le parcursesem. Poate cel mai mult m-a atins dialogul epistolar dintre Héloïse și Abélard, cei care, despărțiți pentru totdeauna, își scriau folosind vocabulele neasemuit/neasemuită sau sintagme ce așezau față-n față trecutul mundan și prezentul retragerii în cîte o mănăstire, ambele însemnate cu fierul roșu al pasiunii („iubita mea odinioară în veac, preaiubită acum întru Christos”, Héloïse și Abélard. Autoportrete epistolare, traducere de Dan Negrescu, Paideia, 1995, p. 125).
Să recunoaștem însă că ne dansează inima step și pentru unii dintre scriitori, nu numai pentru personajele lor. Poate și pentru felul în care am citit că au fost iubiți sau ne-am imaginat istoriile lor de amor, pornind de la cîteva detalii cunoscute. În ceea ce mă privește, am mărturisit în repetate rînduri că, de-aș fi trăit în vremea lor, m-aș fi luptat îndîrjit cu Lou Andreas-Salomé pentru Rilke (asupra căruia a exercitat o influență atît de mare, încît i-a modificat și identitatea nominală, preschimbîndu-i prenumele René în Rainer), cu Olga Ivinskaya pentru Boris Pasternak (deși viața ei a fost frîntă în anii de temniță la care a fost condamnată din pricina relației cu scriitorul-cîștigător al Premiului Nobel) sau cu Ingeborg Bachmann pentru Paul Celan (cu toate că iubirea lor, plină de suișuri și de coborîșuri, nu a fost una fericită).
Frumusețea scriiturii cuiva ne poate produce același șoc emoțional ca îndrăgostirea. Vrei să-l cunoști pe omul care a reușit să vadă cu atîta acuitate teritoriile de dincolo de vizibil și să le transforme în grădina prin care se preumblă mintea ta. Pe nesimțite, visezi să te muți nu doar în coliba lui de cuvinte, ci și în inima din care au izvorît. Pasiunea coboară din lectica textului în viață.
Cristina Bogdan este conferențiar la Facultatea de Litere a Universității din București.
