De la Bristol la Ploiești

Între Bristol și Bath trenul face 12 minute. E plin ochi, se stă călare pe valize pe culoar, stewardul a găsit un loc lîngă toaletă și și-a parcat căruciorul cu sucuri, ape și cafele. Plecăm cu întîrziere de 8 minute. E cald. Transpirăm toți, cuminți, cu nasurile în cărți și telefoane.

După 6 minute, trenul se oprește undeva într-o pădurice. Vocea conductorului iese tocată din boxe, trebuie să recompui din literele căzute-n poală mesajul, ca într-un joc de scrabble. Nimeni nu vrea să se joace cu mine. Sînt singura disperată care caută să înțeleagă ce a zis conductorul.  Sîntem opriți 15 minute. Pasagerii citesc, răsfoiesc, asudă. Stewardul întreabă dacă cineva vrea apă. Da. Din mînă în mînă circulă sticlele. Gratis. Măcar atît să facă Western Railways pentru noi. Să ne dea apă gratis. Plecăm. Ne oprim după alți cîțiva kilometri, fix în buza stației la care ar fi trebuit să ajung în doar 12 minute.

Vocea conductorului curge prin sita boxei, se așază făinoasă pe umeri, pe păr, pe ochi. Ce zice, frățioare? Stewardul întreabă dacă mai vrea cineva apă. Îi spun că nu aș vrea apă, ci doar să plece odată trenul în care sînt închisă de 48 de minute. O doamnă mă măsoară surprinsă. Mă uit în jur. Sînt singura care bodogăne și se foiește nervoasă, de pe un picior pe altul: ce dracu’ fac cretinii ăștia? S-a stricat un tren fix în fața noastră, e în gară, acum l-au mutat de pe linie, îmi explică un domn în vîrstă, apoi face echerul și se scufundă în lectură. Și atunci, uitîndu-mă la pasivitatea blajină a călătorilor din jur, înțeleg nivelul de stres în care trăiesc în România. Pentru că oamenii ăștia nu sînt resemnați sau învinși, ci doar au încredere că instituțiile care îi deservesc își fac treaba. Accidente se întîmplă și se vor întîmpla mereu, dar cineva va rezolva situația, cineva este responsabil și va găsi o soluție și problema va fi remediată. Că de aceea îi plătim, de aceea plătim taxe.

De ce să fii bădăran cu stewardul care nu are nici o vină că s-a oprit trenul 20 de minute în pădurice? De ce să te agiți? De ce să pufnești, să tropăi, să ți se umfle ochii în cap? Englezii știu asta și aleg politețea și calmul în timp ce eu, românul învățat că vorba dulce îți aduce fix o flegmă în ochi, am sărit la bătaie, să cer socoteală idioților incapabili care conduc trenul. Dar am o scuză, am o scuză. E scrisă mare pe pașaport. Scuza mea e România.

Românul nu alege să fie stresat. Românul este crescut în frică și frica duce la mîrlănie, minciună și tupeu. Frica de a fi luat de prost, frica să nu te facă cineva, frica să ieși din turmă, frica să fii tu primul, frica să fii tu ultimul, frica să nu greșești, frica să nu fi prins greșind, furînd, citind, pupîndu-te cu cineva de același sex cu tine. Frica de instituții. Ele nu sînt făcute să rezolve probleme, ci să ia banul de pe tine. Ți-e frică să-ți faci pașaport, buletin, carnet, să stai la cozi, să-ți scoți cazierul, să depui declarația 200, să îți faci firmă, să…

Statul este cataroiul pe care fiecare dintre noi îl împinge zilnic la deal și care ne strivește în rostogolirea lui zilnică la vale. Stresul de a trăi într-o țară unde nici una din instituțiile publice, dar absolut nici una, nu își face treaba ne transformă în monștri. Cînd toate instituțiile publice sînt conduse de incapabili, idioți, impostori, ești mereu suspicios atunci cînd se întîmplă accidente. Noi nu vedem stricarea unei garnituri de tren ca pe-un lucru firesc, orice lucru se strică, am avut noi ghinion să stăm în tren 48 de minute în loc de 12, ce mare nenorocire? Nu. Noi știm că acea garnitură s-a stricat pentru că idiotul din fruntea CFR-ului a dat afară oamenii de la mentenanță, toate garniturile sînt străvechi fiindcă șeficii au furat banii pentru modernizarea parcului de vagoane. IR 1929, trei vagoane, două de clasa a II-a, unul de clasa I.

Lume pe culoar, lume între vagoane, lume în toaletă. Am bilet la clasa I cu 70 de lei. Nu e aer. Frige scaunul. Perdeaua atîrnă torturată, murdară, ca o femeie afgană după trei luni de fugă prin munți. Nu merge instalația de AC. Nașul nu știe să o repare. Se aude un „Vedeți dacă ați votat cu PSD? Asta primiți“. Transpirăm. Pute vagonul. Nașul vine după Ploiești, cînd coboară oamenii de pe culoare. Zice că a lăsat ușile deschise să se facă nițel curent. Crede că nici mîine nu o să repare AC-ul, că nu are cine, e un singur electrician, în București. Fac o listă, strîngem semnături, să depunem plîngere și să ne dea CFR-ul banii înapoi. De ce să te despăgubească CFR-ul pe tine pentru că nu merge instalația de AC în vagonul de clasa I? întreabă un cetățean cu față de milițian, de fapt supracontrolul. Pentru că sînt 56 de grade, pentru că nu a venit nimeni să remedieze problema la București și nici la Ploiești… Dar ați mers deja jumate de drum și de la Cîmpina se face răcoare, că ținem geamurile deschise…, îmi explică el. Am mers în condiții improprii. De ce nu ați coborît? Stresul de a locui în România. Un angajat CFR care călătorește gratis la clasa I îmi neagă dreptul de a face plîngere CFR-ului pentru mojicia de a lua 70 de lei și a te ține într-un vagon fierbinte, murdar și rupt. Nu am murit gazată, mor asfixiată, zice o femeie care se mută la clasa a II-a. Și dacă nu mori nici asfixiată, mori de nervi. Ucis de stresul de a trăi în aceeași celulă cu statul român.

Raluca Feher este scriitoare și director de creație în publicitate. Cea mai recentă carte publicată: Te iubesc, dar nu pe tine (Editura Trei, 2021).