De la FOMO la ROMO și JOMO

Nu ducem lipsă de motive de anxietate azi.

Schimbările climatice au devenit tot mai palpabile la nivelul vieților noastre cotidiene. Nu mai știm cum să ne îmbrăcăm și ce să mîncăm, adunăm mai responsabil plasticele și cumpărăm mașini electrice, în speranța că asta va conta la nivel planetar, uitîndu-ne în același timp neputincioși la efervescența de summit-uri grandioase ale liderilor lumii care zboară mii de kilometri poluînd și făcînd declarații legate de reducerea emisiilor de carbon. Nu mai știm cum să ne programăm vacanțele, fermierii nu mai știu cînd e sezonul de plantat și de cules, golurile de aer necontrolabile din timpul călătoriilor cu avionul devin normalitate.

Războiul a devenit de asemenea ingredient al vieții de zi cu zi, fie că e vorba despre cel de lîngă noi, fie despre multe alte focare de conflict de prin lumea largă. Au reapărut filmele de tipul celor din perioada Războiului Rece, vedem la știri cum toată lumea se înarmează și bugetele lumii se duc către „apărare”. După 9/11 ne e frică de orice bagaj lăsat aiurea pe o bancă, dar, în același timp, sîntem profund deranjați de omniopticonul descris de William Bogard în care am devenit toți supravegheați și supraveghetori.

Lista anxietăților poate continua mult și bine. Pandemia ne-a traumatizat de asemenea fizic și psihic. Am simțit pe pielea noastră ce departe sîntem de a controla lumea virusurilor din jurul nostru și ce înseamnă izolarea socială la care am fost constrînși. Pe de altă parte, manevrarea ADN-ului uman și non-uman ne dă fiori, cînd ne gîndim la ce și unde poate să ducă.

Cel mai recent focar de panici și angoase are legătură cu dezvoltarea exponențială a Inteligenței Artificiale, a mașinilor ultra-inteligente, capabile să învețe rapid. Conviețuim deja cu ele și ne temem, pe bună dreptate, pentru siguranța locurilor noastre de muncă, de cum vor evolua relațiile noastre (de putere) cu ele. Vorba unui mesaj recent de pe Instagram: multe femei și-ar dori mai curînd mașini inteligente care să gătească și, mai ales, să calce haine în locul lor, decît mașini inteligente care să facă artă și literatură în locul lor, astfel încît ele să aibă mai mult timp să gătească sau să calce.

Peste toate aceste motive de angoasă existențială ne-am pierdut și încrederea în instituțiile create de noi înșine pentru a ne proteja și a găsi soluții viabile la aceste spaime. Nu doar că nu mai avem încredere, dar ele au devenit o nouă sursă de anxietate individuală și colectivă. Dacă ne gîndim doar la acest 2024 electoral planetar ni se pune un nod în stomac de teama vocilor extremiste tot mai auzite sau a profilului profesional și (i)moral al multora dintre candidații de care va depinde de fapt încotro se va duce lumea în viitorul apropiat.

Să nu uităm însă că sîntem autorii propriilor noastre anxietăți. Noi le-am creat.

Deci pînă la urmă ne e frică de noi înșine pentru că, așa cum ne-a spus Ulrick Beck, în societatea riscului de azi, pericolele create de om par să fie mai complicate și mai greu de gestionat decît cele naturale care ne-au însoțit pe parcursul celor 300.000 de ani de existență. Ne e groază de cutremure, dar mai ales de faptul că se construiește prost. Ne e frică de secetă, mai ales pentru că am defrișat aiurea. Ne e frică de sfîrșitul lumii pentru că noi am construit bomba atomică. Ne e teamă de politicienii de azi pe care noi i-am produs ieșind democratic și cu spirit civic la vot.

Culmea este că, în contextul acestor temeri majore, devenim tot mai anxioși și atunci cînd uităm din greșeală telefonul mobil acasă, îl pierdem sau brusc ni se descarcă bateria, devenind, din obiect, lucru, conform lui Heidegger sau Latour.

Ce faci dacă mobilul tău de ultimă generație nu mai este ce era, nu mai are semnal, tace, doar este și nu mai face ce erai obișnuit să facă? Ce faci dacă dintr-o dată ești deconectat de la lume, scurtcircuitat de la rețelele sociale care îți dau senzația aia minunată de apartenență la o comunitate, fie ea și bula personală de urmăritori care îți oferă validare socială. Ce te faci dacă nu mai ești la curent cu ce se discută, cu ce se mai pune la cale? Dacă nu mai ai posibilitatea să interacționezi, să compari și să te compari cu alții, să faci clicktivism pentru cauze în care crezi mai mult sau mai puțin, să te orientezi la propriu (nu ai Waze!) și la figurat prin lume?

Frica asta de a nu rata cumva ceva din ceea ce se întîmplă în jurul tău este una cît se poate de reală, de aceea a primit și un nume: este FOMO (Fear of Missing Out), frica de a nu rata ceva, termen apărut în dicționarul Oxford de prin 2013 cu referire strictă la dependențele de rețelele virtuale, dar care acum are, în limbajul comun, sensuri mai extinse.

Poți suferi de FOMO nu doar pentru că ești dependent de ultra-conectivitatea datorată noilor tehnologii de comunicare, dar și pentru că ai ratat perioada de reduceri de Black Friday, nu ai fost invitat la o petrecere sau nu ai fost ales în nu știu ce comisie în care presupui că se vor discuta probleme importante. FOMO este un sindrom deja studiat, se cunosc o serie de efecte secundare (lipsă de somn, atacuri de panică, scăderea capacității de concentrare, apariția emoțiilor negative etc.), fiind considerat de mulți drept o boală fizică, psihică, dar și socială.

FOMO este, de fapt, doar încă una din „fricile lichide” apărute în perioada recentă în care instabilitatea și incertitudinile, deci implicit insecuritatea, vulnerabilitatea sau lipsa de control, sînt tot mai prezente.

Bauman spune că, în această societate a temerilor lichide, oamenii par să fie mai preocupați de gestionarea fricilor decît de rezolvarea cauzelor lor, ceea ce duce adesea la un cerc vicios de anxietate și reacții defensive. Cred că are dreptate.

Ne punem repede telefonul la încărcat în caz că bateria e pe ducă, cum ajungem acasă butonăm compulsiv telecomanda de la televizor, stăm cu orele pe rețele sociale intoxicîndu-ne cu fake-news sau pur și simplu nu mai mergem la vot de frica alegerilor proaste din trecut sau din apatia legată de paradigma „oricum nu conteză”.

Gestionăm cum putem simptomele produse de FOMO în loc să ne concentrăm mult mai mult pe cauzele care au produs aceste  simptome. Învățăm să normalizăm fricile în loc să găsim antidotul la ele.

Poate ar trebui să încercăm ROMO (Relief of Missing Out), ușurarea că ratăm multe, sau, de ce nu, chiar JOMO (Joy of Missing Out), bucuria de a rata multe nimicuri zgomotoase din jurul nostru și a ne lăsa timp să reflectăm la cauzele profunde  ale anxietăților noastre.

Cît despre ce să facem cu FOBO (Fear of Better Options), teama de a lua o decizie greșită și de a rata alte oportunități mai bune, MOMO (Mystery of Missing Out), teama că poți rata experiențe, dar fără a realiza care sînt acestea, ROMO (Reality of Missing Out), acceptarea faptului că, de fapt, nu ratezi nici o experiență, sau FOJI (Fear of Joining In), teama de a împărtăși experiențele proprii pe rețelele sociale, fără a primi reacții de la ceilalți – poate cu altă ocazie.

Laura Grünberg este sociolog.