Despre globalism și virtuțile autonomiei suveraniste

În ultima vreme asistăm la o creștere a intensității discursului public general pe fondul unei accentuări a polarizărilor sociale de tot felul, la nivel internațional, dar și în România. De la înălțimea unor întîlniri remarcabile precum cea de la forumul economic de la Davos, pe diverse canale TV, în confruntările de la tribunele unor partide politice ori, de la nivelul marilor artere urbane, unde valuri imense de manifestanți își strigă nemulțumirile, în diferite țări, inclusiv în România, răzbat mesaje profund neliniștitoare, ce semnifică stări conflictuale greu de conciliat, în cadrul unor crize suprapuse de mari proporții, de ordin economic, politic, social și cultural.

Ca urmare, revin perpetuu în dezbatere concepte precum globalizare versus autonomie/suveranism, democrație versus lovitură de stat/autarhie, progresism versus tradiție/specific național ș.a. Dar totul se întîmplă de parcă viteza derulării evenimentelor procesului de globalizare ar devansa masiv capacitatea generală de îndurare a schimbării, și mase imense de oameni ajung instantaneu și dureros la decriptarea unor sensuri frauduloase, în guvernanța statelor. Căci principial, toată lumea înțelege cum globalizarea, care este un proces multicauzal, controlat tot mai strîns și dirijat din mai multe centre de decizie, se manifestă ca un efect cumulat sinergic la nivelul schimbării intenționate a lumii, urmărind proiectul unei transformări de tip integrativ, treptată, dar relativ rapidă, pe baza unui macroconcept unitar. 

Filosofic, conceptul de globalizare are o istorie doar aparent recentă, de tip modern (ceea ce îl și invalidează oarecum, în raport cu autenticitatea sa semantică absolută) deoarece, la o căutare mai atentă, acesta derivă funcțional, prin filiația sa primordială, de dincolo de orice antichitate, chiar din tărîmul mistic, vizînd atributul infailibil al globalității Principiului Absolutului. Pornind de la adîncimea unei asemenea perspective, orice aspirație a vreunei categorii filosofice, spre autonomie în raport cu atributul Prezenței globale a Absolutului, se reduce inevitabil la un provizorat, dat prin însăși condiția de separare și manifestare în serviciul Absolutului. Astfel, orice formă de autonomie, oricît de necesară sau vitală ar părea, în contingentul unei globalități planetare ca a noastră (căci poate fi necesară și chiar vitală, pentru ca unele trepte de activare ale conștiinței ce experimentează separarea să aibă loc), se reduce, in extremis, la un rezultat minor și temporar, deoarece decurge printr-o cedare în fața iluziei de libertate. Căci nu se poate întoarce încă în pacea Principiului Absolut cel care încă se poate hrăni cu dorul vreunei libertăți sau suveranități nedizolvate încă în omniprezența Supremului.

Dat fiind caracterul multivalent în grad neoperațional al conceptului de globalism, nu se poate contura o definiție a globalizării într-o formă universal acceptabilă, nici măcar cu referire la domeniul pseudoglobal al existenței noastre planetare. Dar deși un concept de o anvergură ce transcende contingentul planetar, cu certe conotații metafizice, poate funcționa doar eliptic cînd se autolimitează în serviciul realității noastre, el este din ce în ce mai frecvent utilizat, tocmai pentru a indica intrarea vieții sociale contemporane într-o zonă de complexitate extremă, unde legile numerelor mari, ca și vitezele din apropierea pragului luminic, schimbă logica obișnuită, proiectînd astfel un spațiu paradigmatic nou.

Desigur, la nivelul analizei filosofice și sociale actuale, tema globalizare versus autonomie, cu elementele sale de practică socială colaterale, privind principiile legiferării, ale justiției sociale sau ale democratizării vieții politice, poate scoate la lumină destule zone critice din sfera globalizării. Să nu pierdem din vedere că, totuși, omenirea se află încă la începuturile structurării conștiinței sale colective, de tip planetar, ce naște treapta cea mai de jos a ideației din jurul conceptului de globalism. Și mai este mult pînă departe, cum ar spune un minim act de reflecție.

În esență, procesul de globalizare funcționează, cu bune și cu rele, ca un proces de mondializare a aplicării unor soluții inteligente în rezolvarea unor probleme cvasi-universale ale economiei – de exemplu, digitalizarea sectoarelor informatice, expansiunea largă, aproape peste noapte, a prezenței Internetului sau explozia tehnologiei comunicaționale la scară planetară ori utilizarea pe scară din ce în ce mai largă a unor noi generații de materiale de construcții,  megainstalații sau nanotehnologii în vederea edificării unor obiective urbane ce vor ridica la un grad de utilitate și securitate net superior societățile viitorului.

Nu se poate, totuși, ca în cadrul curentului de globalizare să nu remarcăm și unele evoluții amendabile, riscante sau aberante; de exemplu, unele demersuri de schimbare în sensul omogenizării sociale, dar nepermis de simplificatoare; sau introducerea în contextul social a unor răspunsuri aberante, adresate celor mai sensibile probleme ale vieții, sau în domenii ale diversității ontologice menite să dăinuie indefinit, ori să dispară poate cîndva, de la sine, în mod natural, dar nu prin inițierea cu știință a unor traumatisme sociale (precum intervenția arbitrară în planul relațiilor de gen sau a relațiilor intrafamiliale, ori încercările de schimbare brutală sau chiar forțînd libera alegere a consumatorilor a unor alimente puțin spus excentrice, provenind din domenii necorelate, vreme de secole, cu sfera alimentației publice; asta fără a mai dezvolta în acest spațiu, problematica fără sfîrșit a menținerii în alimentația publică, cu costuri sociale incalculabile în sfera sănătății publice, a nenumărați aditivi alimentari cu efect toxic).

De-a lungul istoriei, omenirea a experimentat destul de frecvent marile distanțe ce pot să apară între valorile autentice poate, dar pur declarative, ale teoriei sistemelor politice și calitatea deplorabilă a așa-zisei practicări a ideilor respective, în viața socială (de exemplu, v. decalajul dintre valoarea teoretică a conceptului de economie de piață în condiții de concurență fairplay și efectele sociale ale aplicării „cu aproximație” a conceptului, în țări membre ale UE precum Bulgaria sau România). Fenomene similare pot fi constatate în trecutul recent (v. eșecul aplicării multor idei marxiste), dar și în actualitate – ignorarea principiului democratic în activitatea electorală din România – în cazul fraudării alegerilor de la Primăria Sectorului 1 București, în favoarea lui Clotilde Armand (în anul 2020), sau în exemplul anulării turului II al votului pentru alegerea președintelui, aflat în derulare în decembrie 2024, numai pentru că se prefigura un rezultat nefavorabil regimului aflat la putere.

În mod cert, globalizarea poate transforma spre binele general unele realități politice, economice, tehnologice, comunicaționale sau civilizaționale, dar nu poate avea decît intruziuni dezumanizatoare și profund distructive cînd intervine în sfera devenirii cultural-religioase a comunităților sau în spațiul unor vocații strict ale vieții private, individuale sau de familie.

Actori politici de talie internațională, din cadrul conducerii ONU, din conducerea Organizației Mondiale a Sănătății, a Băncii Mondiale sau a Fondului Monetar Internațional, unii membri din adunările Grupului Bilderberg sau chiar de la vîrful Uniunii Europene au crezut, cu diverse prilejuri, că în definitiv totul va decurge relativ simplu în planul globalizării societății planetare – schimbarea socială venind cu un curs aproape natural, suprapus ca o consecință pe devenirea naturală, ajunsă în stadiul afirmării unor valori aferente diverselor sfere și curente postmoderne. În concepția lor, rezultatele globalizării aveau să se structureze treptat – pe fondul democratizării statelor și al expansiunii economiei de piață – mai degrabă ca un fenomen decît ca un proces (demonstrat destul de dificil de) controlat prin anumite surse de putere.

Dar istoria ultimelor două-trei decenii a demonstrat că lucrurile nu merg chiar cum s-a crezut inițial; unele dezvoltări așteptate nu s-au petrecut de la sine, în absența unor intrări de decizii riguros informate în sistemul social planetar. Este adevărat, multe decizii au fost adoptate în condiții de incertitudine și de risc așa-zis asumat, dar în realitate imposibil de asumat de vreun specialist, din cauza lipsei de suficientă expertiză și a orizontului limitat asupra complexității realității. Iar asta rar și doar randomizat a generat rezultate satisfăcătoare. Uneori prețul cerut prin aplicarea unor decizii în condiții de incertitudine, mai ales în domeniul proiectării globalizării, s-a dovedit de-a dreptul insuportabil, la nivelul membrilor societăților vizate de deciziile respective, materializîndu-se în calamități naturale ori în crize de sistem extrem de rezistente, sau în revolte sociale greu de gestionat.

De exemplu, criza financiară internațională din anii 2007-2009, care se resimte, pe unele segmente, și astăzi, a demonstrat cu prisosință cum idei economico-financiare speculative, aplicate pe scară globală, pot produce adevărate dezastre sociale, aducînd în sărăcie un număr incalculabil de familii și gospodării. Cînd în relațiile economico-financiare de pe piețele diverselor bunuri și servicii, ca și în relațiile contractuale din mediile bancare, de regulă, se ignoră consecințele dimensiunilor morale ale comportamentului uman și adesea, din această cauză, apar disfuncționalități cu consecințe foarte grave în sfera vieții societale. Dimensiunea morală a comportamentului uman, chiar dacă se manifestă subtil și implicit, rămîne relevantă la tot pasul în formularea deciziilor economice și financiare, cerîndu-se demonstrată la toate nivelurile – de la președintele Băncii Mondiale la cel al președintelui fiecărei sucursale bancare, și mai jos pînă la ultimul lucrător, fără a pierde din vedere simplul consumator al produselor financiare.

Dar ce s-a constatat în acei ani de criză? Sistemul bancar internațional, reprezentat la nivelul majorității statelor lumii prin unități bancare guvernate la vîrf și nu numai pe principiile lăcomiei financiare, ca rezultat direct al moralități îndoielnice a angajaților din punctele-cheie ale deciziei, a generat de-a lungul anilor un regim financiar global aberant, cu efecte dramatice în domeniul imobiliar. Acest regim s-a exprimat pe fondul unei economii deja bolnave, de tip preponderent nominal (potrivit unor economiști multipremiați de exponenții financiari ai societății globale, gradul de monetizare al unei economii vorbește de la sine despre dezvoltare). Dar o asemenea economie cu greu mai putea rezista, doar prin ea însăși, fără un recurs rapid și masiv la confirmarea, rigoarea și etica economiei reale, cea care chiar produce bunurile și serviciile indispensabile unei vieți sociale, oricît de globalizate.

Ce au făcut statele lumii atunci, pentru a depăși criza financiară? Au compensat deficitele financiare ale băncilor prin banii (și ei în bună parte fictivi) din bugetele publice, transferînd astfel resurse, cel puțin virtual, menite satisfacerii interesului public, spre satisfacerea intereselor profund ilegitime ale băncilor și implicit ale celor interesați în susținerea lor (factorii de decizie din sistemele bancare, personal angajat, oameni de afaceri, investitori, deponenți ș.a.). Astfel, goana după mirajele economiei nominale a intrat într-un nou ciclu financiar (continuă și în prezent), la nivelul sistemelor bancare, dar și la cel al guvernelor abonate la credite, ca gestionare ale bugetelor publice. Și aceasta pe seama cui? A dorințelor insațiabile ale unor consumatori educați printr-un sistem promoțional profund denaturat în raport cu scopurile de principiu legitime ale unui asemenea instrument economic. Acest instrument funcționează și în prezent cu aceleași reguli, încurajînd consumatorii spre un consum irațional.

Asta pentru că, în pofida avertismentelor ecologiștilor, marea majoritate a oamenilor – toți fiind, în ultimă instanță, consumatori – își proiectează încă propriul comportament de consum pe baza imaginii unei lumi arhiabundente și stabile, ce poate suporta un timp indefinit oricîte abuzuri. Dar recursul la adevărata cunoaștere asupra realității vine cu răspunsuri destul de surprinzătoare pentru mulți dintre noi. În prezent, la nivelul mediei mondiale, omenirea consumă resursele planetare mult mai repede decît se pot regenera – resursele unui an planetar fiind, în medie, epuizate la fiecare dată de 1 august. Aceasta înseamnă că generațiile actual trăitoare pe planetă folosesc deja pe credit resursele Pămîntului, după fiecare dată de l august, spre a opera și viețui în mod curent.

Modul de viață contemporan se bazează, așadar, nu numai pe datoriile de tip financiar ale statelor și ale indivizilor, ci și pe datorii de tip ecologic, ce nu pot fi mutate pe altă planetă, prin tipărirea de bani. Entropia creată de generațiile actuale va rămîne aici permanent și va trebui să învățăm să supraviețuim cu ea. Generațiile actuale au epuizat deja ireversibil o bună parte din resursele financiare și naturale menite să susțină generațiile viitoare. Totuși, nimeni nu pare a se îngrijora la modul autentic, personal, de acest fapt, și asta pentru că o asemenea datorie pare a fi distribuită totuși, la modul global (și pe seama celor care încă trăiesc în sărăcie absolută), fără a angaja responsabilități concrete (de altfel, prea puțini dintre noi știu și au curiozitatea de a-și calcula amprenta personală de carbon…).

Soluțiile par teoretic simple, dar, ca în multe alte cazuri, dificil de pus în practică, deoarece fac apel la capacitatea de schimbare a fiecăruia dintre noi, în materie de dezvoltare personală. Iar nivelul angajamentului vieții personale, chiar dacă prea puțini conștientizăm aceasta, vizează, prin abaterile comportamentului de nostru de consum, limitele planetare și implicit caracterul global al existenței.

Prosperitatea poate dura doar dacă înțelegem și respectăm realitatea ofertei planetare existente, de altfel, încă destul de generoasă. Acceptarea acestei realități permite încă să beneficiem de o economie perenă prin proiectarea la nivel personal a unor modele de consum decente. Iar ignorarea limitelor ecologice, pe termen mediu și lung, ne va conduce inevitabil la o economie din ce în ce mai parcimonioasă și limitată în timp. Calea către prosperitatea planetară impune deci adoptarea cvasi-unanimă a unor valori autentice, îndelung verificate, a unei moralități impecabile, care să trateze contextul general prin deciziile globale, locale și cele ale fiecărui om. În toate sensurile ce dau valoare vieții, fiecare om contează! Totodată, nici un fel de instanță globală sau de alt nivel nu poate ignora, sub un motiv sau altul, rațiunile existenței individuale și drepturile consacrate ale omului. Pe de altă parte, nici o viață individuală nu poate prospera parazitînd contextul global.

Ca ultim argument, să ne amintim de tradiția creștină ce ne atrage atenția: tragedia condiției umane a început în clipa cînd omul a acceptat separarea de Dumnezeu, dorindu-se și crezîndu-se infinit liber și desăvîrșit în autonomia și suveranitatea sa, în raport cu valențele globale imposibil de eludat ale Principiului Suprem. Dar acest Principiu niciodată nu a încetat să dea sens necesității imperioase și insondabile a umanității, de a reveni recurent în sînul Supremului întru Reîntregirea Vieții, ce nu poate fi altfel decît asimptotic globalistă.

Pe de altă parte, totuși, în final, nu vom pierde prilejul de a adresa un îndemn celor ce pot schimba lumea, din marile sale puncte de decizie. Dragi contemporani – politicieni și făuritori ai globalismului modern –, vă rugăm nu vă grăbiți. Exersați întîi inteligența și compasiunea infinită necesare în abordarea înalt umanistă a arderilor de etapă ale națiunilor, pentru că marea majoritate a națiunilor acestui Pămînt sînt încă deosebit de tinere și, prin urmare, încă aspiră să simtă elanul propriei libertăți, trăindu-și autonomia suverană, înainte de a se putea angaja demn în demersul general și inevitabil de globalizare 

Mariana Stanciu este coordonator al Programului Standard de viață și Modele de consum în Institutul de Cercetare a Calității Vieții din INCE, Academia Română.

Foto: Banca Mondială, credit foto: Wikimedia Commons