Despre prost-gust

A început anul școlar și am avut iar parte de amestecul acela toxic și sulfuros al festivităților de deschidere: primari, preoți și tot felul de politicieni care s-au înghesuit ca de fiecare dată să zică și ei ceva copiilor. Copiii au fost chemați cu ore bune înainte să apară notabilitățile că, deh, sînt foarte ocupate, dar nu-i așa, dragi copii, ne fac „onoarea” să vină la deschidere. Dar „onoarea” e mai mult „oroarea” acestui festivism de prezidiu, cum bine îl caracteriza o profesoară zilele trecute. Dincolo de niște sloganuri înșirate la foc automat, vi se pare că fac ceva bun și concret pentru școală, atunci sau după aceea? Se pozează și pun o știre în acest sens pe Facebook și mai nou pe Instagram sau TikTok, mai apare cîte un articol sau o știre la televizor că X sau Y a fost la deschiderea anului școlar de la școala Z sau liceul U. După care nu mai auzim nimic de ei ca făcînd ceva efectiv pentru educație. Ajută toate acestea la ceva? E bine să vadă copiii noștri tot felul de analfabeți agramați cum își dau cu părerea despre educație și societate, și cum profesorii lor se ploconesc în fața acestor politruci? E bine să le oferim la prezidiu, chiar noi, ca modele tot felul de papițoi îngîmfați și parfumați și variate și colorate pipițe, dar toți trași la același șablon de prost-gust? Din contra, ne face rău pe termen lung, deoarece le arătăm la cine să se uite, le dăm fără să vrem un reper, o țintă, un mod de a fi. Educația nu se face de la microfon, ea se face așezat, prin întîlnirea unui elev cu un profesor care ar trebui să îi devină un model. Un model de cunoaștere, un model de purtare.

Tabloul momentului, deși nu e unul dintre cele mai instructive, este totuși unul corect, deoarece aceasta e măsura la care a ajuns azi prostul-gust și parvenitismul în societate, prin sugrumarea și subordonarea educației de către politicieni. Cînd începe anul școlar, politrucii caută să se afișeze la o școală, un liceu, o grădiniță, ceva, ca să mai prindă un pic de popularitate. Căci dacă mergi la școală, la biserică sau la o paradă militară, dai bine la popor. Toți vin cu vocea sugrumată de o emoție jucată ieftin și ne spun tot felul de platitudini și sloganuri perimate. De ce tot avem acest spectacol de prost-gust la fiecare început de an? Și de ce acest spectacol penibil pare că se adîncește an de an și mai mult în grotescul lui? Pentru că educația este subordonată politicului și pentru că educația formală nu ne oferă o reală educație, care să ne cultive și bunul-gust, să ne ofere și modele de comportament. Inspectorii și directorii sînt numiți preponderent politic și nu pe baza competențelor lor manageriale sau academice, iar ei vor promova în sistem tot felul de non-valori și purtători de servietă. Și astfel acest sistem se înmulțește și se întărește. Acest lucru este posibil deoarece ei răspund doar formal în fața reprezentanților ministerului, adevărata lor instanță în fața căreia dau seamă cu adevărat e partidul. Partidul îi pune, partidul îi schimbă. Or, partidele le vedem, le auzim, le mirosim. Miros cam toate a sulf. Nu promovează bunul-simț, ba din contra, se simt mai bine ancorate în prost-gust. Reprezentanții lor țipă, se îmbrîncesc, pupă intens icoane și, cu crucea la gît sau în mînă, amenință și realmente se întrec cine urlă mai tare de pe la tot felul de tribune. Politizarea educației și, în genere, a societății ne sugrumă efectiv pe termen lung creativitatea și calitatea. Peste politizare vine și Biserica, cu sistemul ei de influențe și confluențe, plus alte interese din alte părți și uite așa avem aceeași ciorbă românească cotidiană reîncălzită de cîteva sute de ani...

Festivismul e marca unui comportament de prost-gust. E floarea formelor fără fond, a lucrurilor făcute de ochii lumii. Este un fel de formalism social, în care eticheta bate substanța. Și știm foarte bine asta din comunism. Cu cît crește mai tare rigoarea socială, cu atît libertatea și creativitatea noastră sînt mai limitate. Or, spiritul nostru se hrănește din libertate. O societate suprasaturată de reguli și formalisme moare sufocată cu rigla în mînă. Îi respecți formal regulile, dar îi moare spiritul. Asta se întîmplă cu educația noastră. Profesorii livrează reguli, teoreme, legi, dar, în cea mai mare parte, nu le justifică, parțial le explică, iar în cazul celor morale, nici nu le exemplifică. Profesorii, în cea mai mare parte, sînt sufocați de birocrație și mnemotehnică, deoarece așa au fost învățați să învețe, memorînd și copiind, și atunci și ei, inevitabil, vor cere același lucru de la elevii lor. Cumva nici nu e vina lor, e vina noastră ca societate că nu reușim să facem școala atractivă pentru oameni vii care la rîndul lor să modeleze oameni vii și e vina cu precădere a politicienilor care nu reușesc să facă din educație locomotiva transformării noastre ca societate, ținînd-o de ani de zile ca pe un vagon prăfuit de clasa a doua. E o educație ce nu reușește să ne scoată din zona prostului-gust.

Prostul-gust nu ține doar de felul cum te îmbraci, el transpare mai ales din felul cum te porți, adică mai ales din cum vorbești, cum te comporți în anumite contexte sociale, ce zici, cum zici, cum și de ce taci. Totul ține de adecvarea la context. Te poți duce în frac la anumite evenimente, dar la piață devii penibil așa. Prostul-gust poate fi o încălcare atît a normelor estetice, cît și a celor etice, adică se poate referi atît la a te îmbrăca necorespunzător sau, în genere, a te afișa într-un mod care încalcă bunul-simț estetic, dar și a te comporta într-un mod care încalcă bunul-simț moral. Dacă împingi o bătrînică pe stradă și o întrebi de ce se grăbește, e clar o glumă de prost-gust. De asemenea, toate acestea derivă dintr-un sens de bază, și anume din a avea un gust prost, gustativ vorbind. În majoritatea limbilor europene (schlechter Geschmack, mauvais goût, mal gusto, cattivo gusto), prostul-gust are aceste trei înțelesuri: inadecvat estetic, incorect social și avînd un gust neplăcut. Este deci ceva ce nu ne place fie estetic, fie moral-social, fie gastronomic. E o formă de inadecvare la normele și convențiile tacite ale unei comunități și într-un anumit context. În limba română avem însă o practică de a scrie diferențiat între prost-gust, ca o încălcare a normelor estetice sau etice, și gustul prost, care caracterizează o mîncare cu un gust neplăcut.

Un paradox aparent este faptul că, în contextul în care știm că gusturile nu se discută, apare totuși prostul-gust. Dacă totul este atît de subiectiv în materie de gust, de ce spunem că cineva „greșește” vizual sau comportamental? Explicația e destul de simplă, noi sîntem liberi să îmbrăcăm și să ne comportăm cum vrem, dar asta nu înseamnă că nu sînt norme estetice și sociale, iar încălcarea lor duce la o inadecvare în urma căreia primim eticheta de „prost-gust”. Aceste norme ne sînt transmise încă de mici și ele ne formează gusturile estetice și morale: să nu ai simultan cămașă și sacou cu carouri, să nu arunci mucul de țigară pe jos, să nu combini anumite culori, să nu vorbești tare etc. Bunul-gust ține în primul rînd de cei șapte ani de acasă, de educația primară și informală, de acel „să fii cuminte”, „să stai frumos” etc.

Bunul-gust vine din interior, din adecvarea ta la tine și la univers. Prostul-gust este exact opusul și este măsura parvenitismului, adică dacă dorești să te arăți ca fiind ceea ce nu ești, sfîrșești lamentabil prin a arăta cu adevărat ce fel de om ești. Îți pierzi individualitatea depersonalizîndu-te și urmînd un model străin ție care îți mutilează în fond existența.

Mă încearcă din ce în ce mai des reacții viscerale cînd văd prea mult sclipici, poleială, buze umflate, unghii expandate și tot felul de retușuri dezumanizante. Am alergie la ambrozie și la alte polenuri, dar cred că am dezvoltat și o alergie la toate această sclipeală poleită și găunoșenia unor semeni de-ai noștri, fuduli și plini de ei. Sclifoseala aceasta cu sclipici e măsura prostului-gust. Toți se vor prinți și prințese, dar uită că adevărata regalitate vine din simplitate și bun-gust, din educație și adecvare la context. Acesta este prostul-gust, înregimentarea în niște norme pe care nu le-ai interiorizat, ci le respecți astfel încît modul în care te îmbraci sau te comporți să nu-ți evidențieze individualitatea, ci mai degrabă apropierea de un model social. Astfel, avem uneori generații întregi trase la șablon. Așa ne trezim cu tinere și tineri care își mutilează corpul ca să semene cu nu știu cine care îi inspiră și le oferă un model în viață. Inadecvarea la propriul corp naște monștri la propriu, căci prin astfel de retușuri fizice ajungi să nu mai fii tu, psihic vorbind. Există aici o relație foarte interesantă, de exemplu, între femeile care își injectează Botox pentru a avea pielea mai întinsă și lipsa lor ulterioară de empatie și înțelegere a unor sentimente și stări interioare. Un neurolog celebru, David Eagleman, descrie cum aceste simple injecții cu rol preponderent estetic nu duc doar la faptul că, prin relaxarea mușchilor feței, persoana injectată nu mai poate exprima unele sentimente, ceea ce, de exemplu, pentru actori poate fi un dezastru. Prin astfel de procedee de „îmbunătățire” estetică putem ajunge să nu mai putem recunoaște unele sentimente, deoarece mecanismul cognitiv este acesta: cînd vedem o expresie facială la cel din fața noastră, o recompunem inconștient prin imitare, încordînd subtil anumiți mușchi ai feței. Prin recompunere, mușchii noștri faciali ne transmit ceva care ne face să ne identificăm în fișierele mentale stocate din memoria noastră cu o anumită stare. Blocînd mușchii faciali, blocăm această recompunere a feței celuilalt, oglindirea lui în noi și astfel sîntem văduviți de recunoașterea fină a unei stări. De ce ai face așa ceva, de ţi-ai modifica corpul? Pentru că șablonul acesta este: dacă și-a făcut X o operație pentru că vrea să arate ca Y din nu știu ce emisiune Z, de ce să nu-mi fac și eu, sînt mai proastă? Împăcarea cu sine e în primul rînd împăcarea cu corpul pe care îl ai, bucuria de a fi cu el, în el, de a fi el. Eu sînt corpul meu. Corpul meu nu e ceva străin mie, pe care să-l schimb după niște modele străine. Eu sînt el. Mutilîndu-l, mă mutilez pe mine, devin ceea ce nu sînt.

Bunica mea țesea iarna la război covoare, covoare oltenești care erau foarte cerute pe piața „liberă” din anii ’80. Covoarele făcute de ea se încadrau preponderant în două mari categorii: geometrie oltenească, acele romburi fabuloase, vecine cu fractalii, pe care le-am mai văzut în forme asemănătoare și prin Maroc sau prin poze despre cultura Maya, dar care veneau cumva de departe ca niște arhetipuri de dincolo de spațiu și timp, dar și kitsch-uri florale sau neuitații lei sau tigri de sub palmier, laitmotive venite dintr-un strat de cultură ceva mai recentă și mai orientală, aș spune turcească și balcanică. Nu am văzut însă să facă covoare cu tematici legate de sentimentalismul de mahala, în special răpiri din serai și apusuri de soare, care cumva erau cele mai cerute atunci. Nu a făcut și nici nu am văzut la alte „muieri” din sat să facă așa ceva, pesemne că acelea erau și mai complexe ca realizare tehnică, aproape imposibil de realizat cu un război de țesut și se vindeau doar sub formă de imprimeuri chinezești, foarte căutate și la modă. Acestea se potriveau foarte bine în casă cu macrameurile de pe televizor unde, inevitabil, trona peștele de sticlă colorată. Acesta este prostul-gust, importul de elemente străine care vor să te arate așa cum nu ești.

O categorie aparte este și prostul-gust de pe Facebook: de exemplu, miile de conturi în care nu găsești decît postări cu flori, icoane și animăluțe de toate felurile, cîini, pisici, iepuri, un talmeș-balmeș de sfinți cu pisoi, de bujori și cățeluși, o combinație între mănăstire și adăpost de animale. Sau acele conturi pline doar de citate. Sau cîte și mai cîte, mai poleite și mai „sensibile”, căci ele sînt făcute să ne transmită pioșenia, drăgălășenia și sensibilitatea autorului. Din păcate, totul e tras la șablon și cam kitsch, nefiind o mare diferență între toate aceste conturi, deoarece la toate apar aceleași icoane sau imagini cu sfinți cam la aceleași zile, florile mai variază un pic după anotimp, dar nu mult, iar pisicuțele, de la cîteva zeci încolo, nu reprezintă o mare variație în interiorul aceleiași specii.

După cum se vede, prostul-gust se manifestă în felurite feluri și pare că numărul celor „neadecvați” crește încontinuu. Dar dacă la un moment dat acest fenomen devine regulă? Dacă este ca în politica actuală europeană unde, în anumite regiuni, extremismul nu mai pare să fie un fenomen periferic, la extrema eșichierului politic? Atunci cînd „extremiștii” cîștigă alegerile și au peste 50%, e cumva ciudat să îi mai numești extremiști, ei fiind de fapt majoritatea, deci centru. Dacă acești periferici cu prost-gust devin o largă majoritate, nu se vor inversa lucrurile, adică cei cu bun-gust vor deveni minoritari și actualul prost-gust va deveni viitorul bun-gust? Din păcate, după cum evoluează lucrurile, nu pare o simplă posibilitate utopică…

Sorin Costreie este conferențiar la Facultatea de Filosofie a Universității din București.