Despre real din perspectiva artificialului

Este Inteligența Artificială o soluție facilă pentru oamenii leneși care refuză să gîndească cu capul lor? Greu de răspuns la o asemenea întrebare, deși sînt sigur că atît profesorii care corectează, cît și studenții care scriu eseuri cu ChatGPT ar răspunde afirmativ fără ezitare. Mai întîi, pentru că ceea ce numim cu un termen generic inteligență artificială acoperă un spectru larg de algoritmi foarte diferiți. Unii sînt specializați pe diverse tipuri de probleme, alții generaliști, care la rîndul lor se combină cu diverse tehnologii cum ar fi telefoanele mobile, roboții industriali, aspiratoarele sau chiar automobilele, trenurile, avioanele și rachetele balistice intercontinentale.

În anumite cazuri, acești algoritmi preiau o muncă sisifică și simplifică lucrurile în așa fel încît oamenii nu mai trebuie să facă acțiuni în principal repetitive, dar care au, din cînd în cînd, o mică variație care necesită cîteva decizii simple. Roboțelul aspirator e un exemplu foarte elocvent și benign, la fel este și mașina care se parchează singură, trenul care își modifică viteza în funcție de condițiile atmosferice și de greutatea încărcăturii, avionul care poate ateriza singur în cazul unei urgențe și mai ales focoasele nucleare multiple care încearcă să dribleze apărarea antirachetă, apărare care la rîndul ei folosește Inteligența Artificială ca să nu fie driblată de focoase. Toate aceste aplicații folositoare umanității nu fac decît să ne elibereze din jugul greu al sclaviei deciziilor repetate și plictisitoare. Ele reprezintă un evident progres echivalent cu cel al saltului de la leșie și cenușă la mașina de spălat automată ecologică pe bază de detergenți prietenoși cu mediul.

Dar dacă automatizarea muncilor mecanice, un precursor mai naiv al Inteligenței Artificiale, nu a produs mari turbulențe decît în politică, societate, economie și artă, în special cea cinematografică, această îmbunătățire de dată relativ recentă, cam din anii ’40 ai secolului trecut, pare că atacă o redută considerată inexpugnabilă. Exact ceea ce ne deosebește de restul naturii și al claselor sociale care trăiesc din salariul minim pe economie, și anume gîndirea creatoare.

Atît timp cît acești algoritmi nu aveau o interfață prietenoasă cu utilizatorul, prezența lor a fost trecută cu vederea. Matricile în sine nu chinuie decît elevii din liceele de mate-fizică, și asta pînă la Bac, apoi doar dacă faci contabilitate și utilizezi Excel-ul mai există riscuri de a te confrunta cu ele. În momentul în care matricile s-au transformat în cuvinte, apoi în propoziții, fraze, paragrafe, eseuri, licențe, disertații, lucrări de doctorat, predici, hotărîri judecătorești și manuale de mindfulness, lumea a realizat pericolul fatal: de acum înainte clasa creatoare va putea fi înlocuită fără prea mari probleme. Dacă o parte din clasa creatoare a intrat în panică și a contraatacat, cum era obișnuită, denunțînd în presa de scandal această invenție diabolică, arătînd că orice produs al mașinilor este imoral, ilegal și îngrașă, o altă parte a pactizat cu dușmanul imediat și s-a apucat să își scrie cărțile în care denunță materialismul obscen al societății postmoderne direct cu ChatGPT, versiunea plătită, care știe și figuri de stil complicate cum ar fi „cuibar rotind de ape”, „ceea ce nu te omoară te face mai puternic” și „prin vulturi vîntul viu vuia”, fiind antrenat pe programa obligatorie și pe videoclipurile virale de pe TikTok.

Doar filosofii, ca de obicei, situîndu-se absurd, ca belgienii, în afara unor poziții dialectice de bun-simț și irelevanți prin imparțialitatea lor radicală, au testat să vadă dacă pot sau nu pot fi înlocuiți (https://doi.org/10.1111/mila.12466). Au luat un filosof al minții obscur, la întîmplare (Daniel Dennet, de care sigur nu au auzit cititorii, omul scriind chestii incomprehensibile și pentru studenții de la Filosofie), au pus mașina să îi învețe opera pe de rost, apoi omul și-a chemat prietenii filosofi să distingă între ce răspunsuri a dat el și ce răspunsuri a dat mașina la o serie de întrebări filosofice noi. Spre surprinderea multora, mașina s-a descurcat destul de bine, reușind să îi păcălească pe specialiști în 48% din cazuri, la o anumită întrebare ajungînd chiar la 80%. Ca să aibă totuși o idee dacă pot păcăli și cititorii inteligenți, au selectat un grup de cititori de blog-uri de specialitate care au fost păcăliți un pic mai mult, 51%, însă la capitolul populație activă alfabetizată mașina a făcut ravagii, i-a păcălit în 80% din cazuri.

Acum, oamenii normali s-ar fi lăsat de filosofie și s-ar fi apucat instantaneu de ceva ce în limbajul de specialitate se numește „prompt engineering”, anume cum să păcălești mașina să facă ce vrei tu, nu ce vrea ea. Nu și filosofii, care au considerat rezultatele un motiv excelent să facă și mai multă filosofie și să pună întrebări și mai absurde, de tipul: Ce înseamnă un conținut original? E corect să scrii cu ChatGPT o continuare a unei cărți scrise de tine? Dacă antrenăm un program pe toată muzica lui Bach, ceea ce produce programul este o nouă operă de Bach? Așa că, în loc să clarifice situația, filosofii au reușit să arunce încă o dată în derizoriu o problemă ce părea serioasă. Dar cel mai interesant lucru este faptul că dintr-o dată a devenit evident pentru toată lumea că ceea ce face diferența dintre gîndirea creatoare și reproducere, fie ea artificială sau nu, este întrebarea însăși și nu răspunsul.

Filosofii au fost deosebit de încîntați de acest rezultat neașteptat, pentru că pe ei, în general, nu îi interesează răspunsurile, deci nici dacă răspunsurile sînt date de oameni sau de mașini. Restul umanității nu a fost așa de fericită, pentru că în viața reală răspunsurile greșite au consecințe. De unde o nouă problemă: cum știm că răspunsurile sînt corecte? Ele par corecte pentru că sînt scrise plauzibil, lingvistic corect, în anumite cazuri prea corect ca să fie scrise de studentul mediu, dar dacă nu înțelegi realitatea care contează, atunci nu poți aprecia nici dacă un răspuns generat de mașină este corect sau nu. Din această perspectivă, Inteligența Artificială face lucrurile mult mai grele, trebuie să verifici dacă răspunsul are sau nu sens în realitatea care contează, pentru că, după cum a precizat și marele Keynes, în realitatea care nu contează sîntem toți morți.

Dar realitatea care contează poate fi foarte diferită pentru oameni diferiți, și poate fi foarte diferită de realitatea care contează pentru mașini. Deocamdată oamenii sînt singurii pentru care realitatea contează, unii filosofi ar sugera că asta e din cauza faptului că murim, dar nu există un consens pe această temă. (Recomand https://consensus.app/ pentru a explora literatura academică în domeniu.) Ce ne vom face cînd mașinile vor putea decide singure ce realitate contează pentru ele și ea va fi diferită de realitatea noastră, nu știm, dar putem să-i întrebăm pe Claude, Gemini, ChatGPT, Llama ca să ne facem o idee ce zic pe această temă.

Laurențiu Gheorghe este lector univ. dr. la Facultatea de Filosofie a Universității din București.