Două mîini stîngi

Sînt cîteva fobii din trecut cu care tinerii de azi nu mai trebuie să se confrunte. De pildă, cea de lucru manual. Nu ştiu ei ce înseamnă să trăieşti cu teroarea că eşti neîndemînatic. Veţi spune că exagerez, că scot din joben o traumă imaginară cum sînt atîtea în această cultură terapeutică. Nu intenţionez încă să organizez o asociaţie a victimelor lucrului manual, dar am simţit pe pielea mea ce importantă e cusătura în etamină pentru un psihic sănătos.

Eram în clasa a doua cînd învăţătoarea s-a oprit în dreptul meu şi a oftat, exasperată: „Grădinariu, tu ai două mîini stîngi!”. Mă chinuiam să fac găuri într-o planşă din Am învăţat să cos (material didactic care se găsea doar cu pile). Cartonul era gros şi, de cele mai multe ori, acul aluneca şi mă înţepa pînă la sînge. Învăţătoarea, fără milă faţă de buricele degetelor mele belite, mi-a dat o palmă blîndă peste cap de genul „Vai de tine, nătîngo!”. Abia acum, căutînd pe Internet, am descoperit că „jocul” venea, de fapt, cu un avertisment contra accidentelor pe care tovarășa nu l-a respectat: „Atenţie! Înainte de a începe să coase, copilul perforează cu un ac mai gros locurile marcate prin puncte. Cartonaşul cu model va fi aşezat pe o pătură groasă sau o periniţă. Lucrînd aceste modele, copilul învăţă să execute cîteva cusături simple şi totodată să îndrăgească lucrul de mînă”. Ha-ha. N-am urît nimic mai tare.

„Cine-o să te ia de nevastă? Mai ai şi gura mare“, a răsucit cuţitul în rană instructoarea din clasa a cincea cînd încerca să mă înveţe să folosesc maşina de cusut mecanică. Reuşeam să pedalez destul de rapid, doar că în sens invers. Un an mai tîrziu, „maistra” care ne învăţa să împletim şi să croşetăm a făcut din mine ţinta ironiilor ei. Nu ştiu exact de ce, poate pentru că nu rîdeam la poantele ei nesărate, dar avea o plăcere sadică să mă umilească. Nu eşti bună de nimic. Să-ţi intre bine în cap. Cu toate că eram olimpică la română. Astăzi, dacă aş avea o maşină de întors în timp, i-aş zice copilei de atunci că nu e pe viaţă şi pe moarte: peste ani şi ani, nu va trebui decît să ştie să mînuiască un simplu dispozitiv mobil. În fine, căpcăuna aia cu permanent ars şi parfum strident de trandafiri vorbea o limbă stricată, dar otrăvită. Îşi sugea insistent dinţii în timp ce plana deasupra noastră ca o matcă asupra stupului cu albinuţe harnice. În care eu eram trîntorul. Subiectele ei favorite erau nepoţii insipizi şi panariţiul pe care şi-l tăiase eroic cu forfecuţa. Mă simţeam ca un accident al naturii: nu aveam să fiu niciodată o gospodină. În jurul meu, colegele mînuiau cu o dexteritate naturală andreaua şi croşetul. Îşi brodau cu talent cămăşile de uniformă şi îşi scurtau cu stil sarafanul care devenea, din cenuşiu, sexy. Erau zeiţe artizanale. Iar pe atunci, respectul de sine al unei fete depindea mult de calităţile ei casnice. Eu aveau însă două mîini mici şi inutile care se încăpăţînau să mă saboteze. Împletituri defecte, cusături jenante, litere strîmbe... La caligrafie am avut media 9 în clasa a treia şi din cauza asta n-am mai luat coroniţa la care am rîvnit toată şcoala primară. A luat însă premiul 1 Ema, o elevă proastă, dar a cărei mamă lucra la Casa de Modă şi îi făcea învăţătoarei rochii la comandă. Am primit, totuşi, drept consolare, distincţia „pioner fruntaş”, orice ar fi însemnat asta. N-a fost rău pentru moral: puteam fi un fruntaş, chiar dacă eram un dezastru la lucru manual.

Bunica, săraca, a tot încercat să mă înveţe. Dar nu s-a prins nimic. Familia mea era atipică în Moldova anilor ’80. Apartamentul nostru era mai mult un spaţiu pe care tata îl folosea drept atelier de reparaţii. Nu era un templu cu mileuri, bibelouri, mobilă lustruită, persane şi carpete. Fratele meu şi cu mine aveam grijă ca atunci cînd ne jucam să nu spargem tuburile cinescoape ale televizoarelor desfăcute. Am copilărit printre tranzistoare, cabluri, aparate de măsură, miros de letcon, biblioteci prăfuite şi canapele cu arcurile scoase. Tata „nu înmormînta banii în mobilă”, ci prefera să ne ducă în excursii prin ţară şi chiar în turul ţărilor comuniste. Nu aveam seturi de cristal, dar am avut un televizor color rusesc, picup nemţesc şi o combină Sony pe care o scoteam pe geam ca să dansăm cu plozii din cartier „pasul lui Michael”. Dar în timp ce ei, crescuţi la ţară, puteau să decapiteze cu iscusinţă o găină, eu nu ştiam nici să bat covoarele. Nu că am fi avut aşa ceva. Ai mei n-au simţit nevoia să acopere parchetul, aşa că securiştii care au venit să ne facă percheziţie, pentru că pe tata îl denunţase un vecin că făcea venituri ilicite, s-au răstit la noi (după ce au căutat valută şi inele de aur în borcanele cu murături): „Aţi ascuns pînă şi covoarele!”. Apoi unul dintre ei a intrat nervos în bucătărie şi şi-a înfipt cu voluptate ambele mîini în cartofii prăjiţi pe care mama îi pregătise pentru noi.

Revenind la marea mea spaimă, cursurile de lucru manual nu erau facultative, ci obligatorii, de obicei puse sîmbăta. Puteai să rămîi corigent şi să-ți distrugi cariera şcolară, mai ales dacă erai la un liceu bun. Ca să fiu sigură că trec, m-am dus la căpcăună cu un fular împletit de bunica. Însă nu s-a lăsat păcălită şi m-a luat la întrebări în legătură cu cîte ochiuri pe faţă şi pe dos am făcut. Evident, m-am pierdut. Devenisem atît de terorizată, încît în loc să vin la ore, mă refugiam în gară uitîndu-mă la trenuri. Mă prefăceam că aştept nişte rude. Ai mei nu ştiau nimic. Nu vorbeam despre asta. Pe vremea aceea, singurul răspuns la întrebarea „Ce-ai făcut la şcoală?” era „Bine”.

Cînd absenţele s-au adunat suspect, diriga m-a scos în faţa clasei să mă dea drept exemplu negativ. Am plîns, clasa a rîs. Abia atunci, ameninţată cu corigența, i-am spus mamei de necazul meu. La următoarea oră m-a trimis la căpcăună cu un cadou de la Fondul Plastic şi s-a rezolvat. Nu şi nepriceperea mea.

Într-o vară, pe la 12 ani, am fost cu clasa într-o tabără cu cortul în zona Rarăului. Am campat în curtea unor bucovineni care-şi păstraseră pămîntul. Trei săptămîni fără ca părinţii să ştie de noi, avînd ca singure „facilităţi” o fîntînă şi o latrină la 43 de plozi. Într-o zi caniculară, gazda, cu încuviințarea dirigăi, ne-a strîns în căruţe ca s-o ajutăm la muncile cîmpului: ne-a pus să strîngem fînul de pe un deal abrupt. Eu nu ţinusem în viaţa mea o greblă sau o furcă şi am aflat abia atunci că există oameni care fac aşa ceva. Ceilalţi copii erau, în schimb, iuţi şi vrednici. Au încercat să-mi arate ce şi cum, dar degeaba. Cînd femeia a văzut că nu-s în stare de nimic, m-a luat în bucătărie, la răcoare, să-i ţin de urît. Am stat la poveşti într-o leneveală cu lapte prins şi plăcintă cu dovleac, în timp ce harnicii mei colegi se întreceau în căpiţe. A fost prima dată cînd gura mea mare şi cele două mîini stîngi mi-au fost de ajutor.

Cîte nu făcea Partidul să ne transforme în oameni noi, multilaterali, utili şi productivi! Ne ducea şi la practică agricolă. Mama, profesoară, dispărea aproape o lună la strîns struguri cu elevii, în fiecare vară. În clasa a zecea a venit şi rîndul meu. De data asta nu m-am speriat că n-o să mă descurc, pentru că la vîrsta aia învățasem că statul trebuie sabotat, nu ajutat. Iar practica era un loc „de făcut panaramă”. Nu conta că mîncarea era oribilă, că după ce adunam cireşe în praful livezii ne spălam la un jgheab şi că toaleta era sordidă şi neluminată. Ne distram. Nu chiar tot timpul. Noaptea, supraveghetorul intra în dormitorul de fete, se aşeza pe paturi şi ne pipăia atunci cînd era beat (adică mai tot timpul). Pînă cînd, ca la un semn, am început să ţipăm, să aruncăm cu perne în el şi l-am speriat. N-am povestit niciodată părinţilor despre prădătorii sexuali din şcoală. Nici despre asta nu vorbeam. După o săptămînă, ne-am plictisit şi am plănuit să fugim. A fost mai uşor ca-n Marea evadare, filmul nostru preferat: cînd paznicul de la poartă nu era atent, am şters-o într-un grup de 30 de elevi şi ne-am urcat în primul personal de Iaşi. Însă directoarea de la Liceul Naţional n-avea de gînd să ne lase nepedepsiţi: ne-a înfierat la careul din curtea şcolii şi ne-a scăzut nota la purtare. Unii au fost forţaţi de părinţi să se întoarcă. La final, au fost aşteptaţi în gară de cîţiva fugari cu pancarte pe care pe care scria „Jos practica agricolă!”. Cine a trăit vremurile alea ştie că asemenea manifestare, fie ea şi infantilă, nu era o idee prea bună. Au fost luaţi la miliţie şi ţinuţi peste noapte. Experienţa i-a lecuit de teribilismul antisistem.

Ca toţi adolescenţii, aveam multe nesiguranţe, dar şi o certitudine: că sînt stîngace. Că mîinile nu mă ajută, ba că lucrează împotriva mea. Simplul fapt că cineva se uita la mine cînd încercam să bricolez ceva mă aducea în pragul unui atac de panică. Am rămas cu această fixaţie chiar şi în clasa a zecea, cînd am început orele de atelier alături de băieţi şi am devenit expertă în traforaj. Poate pentru că nimeni nu avea pretenţii să mă pricep la aşa ceva. Apoi, mai aproape de Bac, mîinile mele stîngi au ajuns la olimpiada pe ţară de dactilografie şi, după liceu, au fost în stare să strîngă şi să împartă cu rapiditate jetoane la primul cazinou din Iaşi. I-am spus instructorului că nu cred că-s bună de crupier pentru că am palmele mici, în care nu încap zece jetoane. M-a pus să fac trei săptămîni în plus de antrenament, la capătul cărora ligamentele s-au lungit, chit că m-a durut ca naiba. Însă era o caznă plăcută, pentru că îmi învinsesem mîinile. În sfîrşit, eram suficient de bună.

Anca Grădinariu este jurnalistă și critic de film.