Elada

Am să încep cu un loc (aproape) comun: pesemne că mulți români de vîrsta mea, născuți prin anii ’70, privesc Legendele Olimpului de Alexandru Mitru ca pe una dintre marile cărți ale copilăriei lor. Adevărul e că acolo, în carte, puteai să ții cu zeii în lupta lor cu giganții (pentru că, altfel, lumea n-ar mai fi fost o lume); să-l însoțești pe Heracle în toate muncile sale și să-l urăști pe regele Euristeu care-l trimisese să înfrunte atîtea pericole; să simți jalea cu care Ulise, rătăcit de nouă ani pe insula nimfei Calipso, plînge după draga lui Itaca; să suferi odată cu bătrînul rege Egeu cînd, la orizont, se ivește catargul corăbiei ce ar fi trebuit să-l aducă viu și nevătămat pe Tezeu din Creta (și chiar îl aduce, numai că Tezeu uită să atîrne de catarg steagul cel alb purtător de victorie, și atunci bătrînul său tată se aruncă de pe stînci în marea ce avea să se cheme „Marea Egee“). Dar pe mine cuvîntul care mă emoționa cel mai tare din carte era „Elada“, cu alăturarea lui sublimă de vocale și consoane. De multe ori m-am întrebat cum de o întreagă lume de sentimente și pasiuni reușește să se strîngă într-un singur cuvînt – și nu atît în semnificația cuvîntului, cît în simplul sunet al literelor sale. Toate pasiunile pe care le-am trăit citind acele pagini erau răsfirări ale emoției reunite în cuvîntul „Elada“. Cum s-ar zice, Elada m-a atins, m-a fermecat, m-a prins, m-a captivat.

După mulți ani, am dat peste niște studii de antropologie și psihologie istorică, scrise prin anii ’50-’70 ai secolului trecut, despre Grecia arhaică. Mă interesa problema destinului, așa cum o vedeau grecii. Și ceea ce am aflat m-a adus înapoi la Elada, ca într-un fel de cerc. Ceea ce susțineau autorii acelor studii – Vernant, Detienne, Onians, Schreckenberg – era că grecii arhaici gîndeau care e rostul unei vieți de om pornind de la războiul de țesut. Acesta era pe-atunci vertical, avînd fire ce cădeau vertical (bătătura) și fire ce se împleteau orizontal printre acestea (urzeala). Zeii sau moirele erau „țesătorii”, cei care se ocupau cu țeserea vieții unui om. Astfel, primul pas consta în cîntărirea lînii atribuite cuiva, ceea ce în greacă se spunea lachos. Lachesis, „Cîntăritoarea“, era așadar numele primei moire. Venea apoi rîndul lui Klotho, al cărei nume înseamnă „Torcătoarea“ firului ce este agățat, vertical, în războiul de țesut. Lungimea vieții cuiva era dată de lungimea firului vertical, el însuși dependent de cantitatea de lînă cîntărită la naștere. În fine, mai exista și o a treia moiră, pe nume Atropos, „Cea de neabătut“, „Inevitabila“. Rolul ei era să ghideze suveica pe orizontală, printre firele verticale ale bătăturii, alcătuind astfel un fel de cercuri în jurul firului vieții.

Un cerc reprezenta o etapă a vieții, ce venea peste om legîndu-l, inevitabil, pentru o vreme – sau, cum am zice noi azi, provocîndu-l. De exemplu, cele douăsprezece munci ale lui Heracle erau astfel de cercuri; pe fiecare dintre ele eroul încerca să-l umple, adică să ajungă prin excelența faptei sale la marginile lui. O ispravă eroică era, astfel, percepută ca o împlinire a unei provocări destinale. Pentru greci, provocările erau nenumărate: bătrînețea era o astfel de provocare, la fel și căsătoria. Cînd o tînără fată urma să se căsătorească, grecii își imaginau că venea la ea, de sus, un fel de spirit înaripat (daimon) ce ducea în mîini o coroană pe care avea să i-o pună pe cap (vezi fotografia, făcută de mine la Muzeul Acropolis-ului, din Atena). A te căsători însemna, deci, a te lega prin căsătorie. Prin extensie, orice împlinire a unei provocări a ajuns să fie onorată prin punerea unei coroane pe cap, deoarece dimensiunea rotundă sugera, tocmai, împlinirea ca perfecțiune (această idee se aude și în latinescul perfectum, care înseamnă „ceea ce a fost făcut pînă la capăt“). Astfel, cununa de lauri primită de un atlet era singurul (și cel mai dorit) premiu, deoarece ea reprezenta (sau, pentru grecii pre-platonici, chiar era) fapta împlinită. Pe vase sau prin statui era reprezentată zeița victoriei, Nike cea înaripată, grăbindu-se să încununeze creștetul eroului victorios.

Să observăm diferența față de modernitate: pentru un grec, un om devenea „cineva“ (adică un erou) tocmai pentru că reușea să atingă marginile acelei legături circulare puse în jurul său de zei. Altfel spus, pentru că cineva a făcut ceea ce a făcut (adică a atins, prin fapta sa, o margine divină) – de aceea el sau ea este cel sau cea care este. În sens modern, lucrurile stau pe dos: pentru că cineva este cel sau cea care este, de aceea face și reușește să facă ceva. Aici se vede cît de important a devenit individul în modernitate: din el sau ea (din trăsăturile sale) țîșnește isprava (ca un fel de consecință, aproape cauzală). Isprăvile sînt astăzi, mai mult sau mai puțin, o chestiune subiectivă, izvorîtă din ego. Pe cînd în Grecia arhaică, tu devii cel sau cea care (de-acum) ești pentru că ai fost la înălțimea unei fapte divine, adică, în sine, obiective. Sfoara încercuitoare pe care ți-au legat-o ție zeii împrejurul tău, ca o provocare de a umple prin faptă spațiul libertății astfel trasat, poate fi pusă de către zei și împrejurul altcuiva. Fapta nu e a ta, ci tu devii cineva prin faptă. Identitatea este, astfel, o chestiune de devenire prin provocări exterioare (divine). Nu o ai deja, așa cum se consideră azi îndeobște.

Vorbind de devenire: aici se vede și cît de „limitată“ era (într-un sens pozitiv, aș zice) percepția grecului arhaic asupra libertății omenești. Așa cum spuneam, forma circulară a sforii era un semn al perfecțiunii unei stări – numai că omul arhaic ajungea să experimenteze această perfecțiune doar pe măsură ce ea se împlinea. Omul nu-și vedea propria ființă ca pe ceva finalizat sau desăvîrșit, deoarece numai zeii (cei care ne-au pus, în jurul nostru, suprema provocare a vieții, pe lîngă nenumăratele provocări episodice) au acea vedere supraomenească a perfecțiunii. Numai zeul știe totul dinainte, pe cînd omul trebuie să traverseze o devenire pentru a ști cine este. Lucrul straniu e că, de fapt, omul nu va putea niciodată să știe cine este el sau ea cu adevărat, deoarece, atunci cînd ar ști aceasta, ar însemna că a ajuns realmente la capăt, adică a murit. În fapt, numai cei ce vin după noi vor fi în stare să ne scrie „povestea“ (adică felul în care am ajuns la marginile sforii primordiale). Libertatea însemna, pentru greci, libertatea să…, adică să ajungi sau nu la marginile acelei sfori. Putem vedea lucrurile și ca un fel de drum pe care sîntem puși, de la început. Putem să mergem sau nu pe acest drum, dar nu putem să ne alegem altul. Ca să zic așa, zeii „ne-au dat drumul“ – expresie care, în sens obișnuit, înseamnă că „ne-au eliberat“, dar care – ascultată în litera ei – înseamnă că ne-au dat un drum (și doar pe acela). E o linie îngustă la greci între libertate și necesitate, și, după cîte îmi pot da seama, orice tragedie greacă presupune acest tăiș de cuțit pe care se joacă destinul personajului tragic. „Ce voi face?“ – iată singura întrebare pe care și-o pune eroul sau eroina din tragedie. În greacă, asta sună așa: ti draso? De unde și cuvîntul drama, adică „fapta“, „făptuirea“. Cum să fac să văd acolo unde e atît de greu de văzut? Adică acolo unde omul nu vede, deși zeul de mult a văzut…

Savanții pe care i-am pomenit au studiat motivul legăturii încercuitoare în Grecia arhaică și au scos la iveală faptul că această legătură stă la baza mai multor aspecte ale vieții grecilor. Astfel, orice relație de putere era înțeleasă ca o legare încercuitoare: puterea deschide o zonă circulară, în care cuprinde tot ceea ce intră sub puterea ei. A fi liber și independent înseamnă a fi autonom, adică a-ți da singur propria-ți lege, deci a-ți trasa singur propria zonă de libertate, zona în care ești însă obligat să acționezi într-un fel sau altul. Libertatea și necesitatea (ananke) se înțeleg, astfel, una dinspre cealaltă.

Poate cea mai fină expresie a puterii ca legare nu este forța brută, ci mintea șireată și vicleană (metis), prin care o namilă de om poate fi legată (învinsă) de cineva mai slab fizic, dar care știe „să răsucească roata“, aducîndu-l jos pe cel care era sus și ridicîndu-se pe sine în locul lui. Atîtea personaje mitice se folosesc de metis ca să-și atingă scopurile: Zeus, Atena, Hermes, Hefaistos și Afrodita, dar și tot felul de ființe marine, capabile să se metamorfozeze (adică să te absoarbă în cercul preschimbărilor lor), și sirena (de la seira, „sfoara“) și sfinxul (de la sphingo, „a lega strîns“). De multă metis ai nevoie ca să scapi din lațurile sirenelor (ca Ulise), sau ale sfinxului (ca Oedip). O mulțime de meserii erau, pentru greci, conectate cu ideea încercuirii prin legare: împletitorul de coșuri, cîrmaciul, constructorul de nave, vizitiul, vînătorul, pescarul, țesătorul, medicul, strategul, sofistul și politicianul. Toți aruncau în luptă nu forța brută, ci vicleniile și șireteniile minții.

Dar mai era cineva care se servea de metis, acesta era filozoful: Platon, în dialogul Sofistul, încearcă să prindă ființa asta ciudată ce nu are nimic sfînt și care învîrte cuvintele, făcîndu-ne să cădem în plasa lui. Dar, spune Platon, înainte de a încerca să prindem sofistul trebuie să ne antrenăm în a defini în genere ceva – și atunci personajele dialogului își încearcă puterile cu pescarul și arta pescuitului. Pescarul însă este, și el, un vînător, deci tot un maestru al capcanelor, plaselor și lațurilor… Or, „a defini“ înseamnă, de fapt, a prinde ceva între limitele gîndirii (finis înseamnă, în latină, „capăt“). Iată cum, la baza cunoașterii teoretice, stă metafora străveche a legării încercuitoare. Dacă ai citit un dialog de Platon avînd în minte toate aceste nesfîrșite înlănțuiri de la(n)țuri, atunci știi că nu mai există scăpare nici pentru tine: mereu va trebui să te întorci la Platon.

Dar ce mai înseamnă, pentru noi, cei de azi, toate aceste arhaice lucruri? Atunci cînd, într-o clipă a vieții, dă peste noi cineva sau ceva – ei bine, din acel moment, „s-a zis cu noi“. Un fel de provocare, un fel de voce imaterială vine să formuleze o „definiție“ a noastră, să ne deschidă un drum. Iar de-atunci încolo nu ne mai rămâne decît să ne privim viața în lumina acestui drum: să ne plecăm, cu grație, capul, precum fata din fotografie. Există un destin pentru fiecare dintre noi. Și de ce? Pentru că a fost odată Elada.

Bogdan Mincă este conferențiar universitar, predă filozofie antică, fenomenologie și hermeneutică la Facultatea de Filosofie a Universității din București.

Foto: B. Mincă