Forțarea limitelor, „răsturnătorii” și fabricarea elitei

Limita funcționează ca un principiu ordonator, fiind o convenție intersubiectivă menită să stabilească reguli: așa da, așa nu. Forțarea limitelor, nesocotirea normelor curente sînt instrumente care asigură eficacitatea simbolică a unor comportamente rituale sau funcția unor acțiuni ceremoniale. O astfel de instituție fondată pe încălcarea limitelor, pe exces și transgresiune este tradiția bizutajului, activă în cele mai prestigioase instituții occidentale de învățămînt superior.

Foarte diferite între ele, practicile bizutajului au în comun umilirea bobocilor. Cîțiva studenți din anii mai mari impun subordonarea totală a celor din anul I, care sînt supuși unor probe care le strivesc, pentru moment, individualitatea: îmbătarea forțată; ingurgitarea celor mai improbabile combinații de alimente, amestecate cu ingrediente necomestibile; adevărate torturi cum ar fi ronțăirea și înghițirea unui șoarece viu; mînjirea nu doar cu făină, ouă frișcă sau vopsea, ci și cu gunoaie sau dejecții; băi de sînge adus de la abator (o „specialitate” a studenților de la Medicină veterinară); privare de somn și obligarea păstrării îndelungate, chinuitoare, a unor postúri umilitoare: stat în genunchi, cu fruntea la pămînt sub o ploaie de insulte; serii epuizante de flotări sau genuflexiuni cu corpul învelit în saci de plastic; expunerea fără protecție la temperaturi extreme. Ca o constantă, sentimentul de pudoare este cu totul încălcat, nuditatea este obținută fie brutal, prin smulgerea hainelor, fie prin jocuri în care cîștigă echipa care reușește să facă cel mai lung lanț de haine. Nucleul celor mai multe probe are tentă erotică, de la probe de strip-tease (passage obligé la facultățile de Medicină) la simulări de acte sexuale cît mai acrobatice, trecînd prin jocuri în care fetele trebuie să stoarcă cu gura struguri ascunși în slipul băieților sau să extragă cu dinții, din pantalonii colegilor, banane sau cîrnați, toate scenele consumîndu-se pe fondul unor comentarii copios licențioase, lipsite de menajamente, din partea celor care dețin controlul situației.

Cei care refuzau să se supună bizutajului erau apoi marginalizați, pe tot parcursul facultății erau excluși de la diverse servicii de întrajutorare și nu se puteau înscrie în asociația alumnilor care asigura facilități în inserția profesionala, accesul la posturi-cheie, iar mai tîrziu nu erau incluși în rețelele profesionale care construiesc carierele de succes. Spiritul de corp, spiritul de elită erau de neconceput în afara mărcii identitare conferite de acest „botez”, de trăirea împreună a probelor în care fiecare se confruntă cu propriile limite și face dovada că le poate depăși alături de ceilalți.

Dincolo de modificarea în timp a sensibilității colective și a pragurilor de toleranță la afront, plîngerile studentelor, dar și ale studenților față de umilințele îndurate, denunțate ca atacuri la demnitatea personală, accidentările serioase pe fondul consumului excesiv de alcool și mai ales decesele survenite în urma unor astfel de inițieri au delegitimat acest ritual profan, care data încă de la fondarea celor mai faimoase instituții de învățămînt. În Franța, începînd cu anul 1998 bizutajul este considerat infracțiune și se pedepsește cu șase luni de închisoare și 7.500 de euro amendă.

Compensator, la începutul fiecărui an universitar a fost instituită o săptămînă numită „de integrare”, dedicată unor activități de substituție, mult mai cuminți, de tip team-building, menite să preia funcția de solidarizare îndeplinită de nemiloasele bizutaje. Totuși, în pofida interdicțiilor, bizutajul continuă în secret în facultățile de elită, protejat de tăcerea tuturor participanților. Doar derapajele grave, soldate cu accidentări serioase, readuc în atenția publică aceste practici care duc mai departe, în forme noi, vechile tradiții medievale de acceptare în breaslă.

Încă din Antichitatea tîrzie avem o mărturie a existenței acestor obiceiuri de luare în primire a novicilor. Iată ce își amintește Sfîntul Augustin că se petrecea la școala superioară de retorică din Cartagina: „Eram deja cel dintîi în școala de retorică și mă bucuram de acest fapt cu o mare trufie, umflîndu-mă în pene cu o mare înfumurare. Totuși, Doamne, tu știi că eram mult mai potolit decît alții și mă țineam cu totul deoparte de de isprăvile josnice pe care le săvîrșeau așa-numiții «răsturnători». […] Rămîneam alături de ei […] cu toate că întotdeauna îmi făceau silă faptele lor nelegiuite, acele «răsturnări» prin care ei își băteau joc cu nerușinare și cu obrăznicie de sfiala nou-veniților, pe care-i insultau fără motiv, luîndu-i în rîs și sporindu-și astfel bucurile lor răutăcioase. Nimic nu este mai asemănător faptelor diavolilor decît aceste fapte ale lor”.

Un loc în care nou-veniții au parte de un tratament dur este armata. Bizutajul tinerilor recruți poate îmbrăca forme diferite, de la umiliri relativ inofensive pînă brutalități criminale. De exemplu, în Armata Roșie și în cea post-sovietică se estimează că bizutajul, cunoscut sub numele dedovșcina, ia forme atît de dure încît anual, pe timp de pace, se soldează cu cîteva mii de morți, o bună parte dintre aceste decese fiind sinucideri datorate caracterului insuportabil al tratamentelor aplicate fără a ține seama de nici o limită (epuizare fizică, brutalizări, abuz emoțional paroxistic, tortură și mutilare, umiliri extreme, violuri). În anul 1989 s-a înființat „Asociația mamelor soldaților sovietici”, în încercarea de a diminua amploarea acestui fenomen.

Forme mai degrabă ludice de bizutaj, dar care nu sînt lipsite de probe care pun la încercare rezistența fizică se desfășoară în școlile de aviație și de marină. După primul zbor independent, proaspătului pilot i se face botezul aerului. E dezbrăcat, luat pe sus și tăvălit de patru camarazi într-un morman de mărăcini și scaieți, în timp ce e „dăscălit”: „Nu-i așa că-i mai bine în aer?”; „Ține minte, acolo  e locul tău!”; „Vezi, pămîntul zgîrie, are ghimpi!”. 

Botezul apei era rezervat odinioară marinarilor în momentul în care treceau prima oară linia Ecuatorului. Acum are loc și cu ocazia primului drum pe mare. Pe lîngă jeturile zdravene cu furtunul de stins incendii, novicii au parte de probe în care trebuie să bea vin îndoit cu apă de mare sau rom cu spumă de ras, să mănînce prăjituri cu ardei iute și pastă de dinți, să fie barbieriți cu satîrul, unși cu vaselină de motor, apoi dați cu făină și rumeguș, precum și alte suplicii induse de „pirați” și „nimfe”, după inspirația și voia celui ce îl înfățișează pe zeul Neptun. Noianul de senzații dezagreabile este apoi dizolvat într-o petrecere de pomină.

Și intrarea în clubul vînătorilor presupune trecerea unei probe de anduranță fizică. Botezul vînătoresc constă într-o bătaie cu nuiaua la fundul gol, proaspătul vînător stînd culcat pe leșul animalului vînat. Sînt echipe sportive în care cooptarea unui nou membru este consfințită tot de o strașnică bătaie la fundul gol, aplicată de coechipieri cu prosoape ude.

Forțarea limitelor corpului prin suferință și rănire – în vederea întipăririi în memorie a unui moment ce marchează un nou statut și consacrarea apartenenței la un grup de elită printr-un semn corporal vizibil – are o ilustrare extremă în imperativul de a afișa o cicatrice cît mai spectaculoasă pe obraz. De-a lungul secolului al XIX-lea și pînă în perioada interbelică, în universitățile de elită din Germania și Austria, dar și din alte state central-europene, în siajul tradiției nobiliare a duelurilor, era cultivată o formă particulară de dialog al săbiilor.

Pe tot parcursul studiilor, se căutau insistent, cu ajutorul unui comportament codificat, motive de a te arăta ultragiat și de a lansa o provocare la duel. Spre deosebire de duelurile obișnuite, care au drept scop atingerea și înfrîngerea adversarului, aceste confruntări studențești aveau drept miză propria rănire, care să conducă la o cicatrice cît mai extinsă pe față. Se prefera rănirea obrazului stîng, dueliștii purtau echipamente care le protejau părțile vulnerabile ale  corpului, gîtul, uneori ochii și, cît de cît, nasul. Accidental, urechi mai cădeau în luptă. Bravura era probată prin numărul cicatricilor, obținute după mai multe dueluri.

În cursul înfruntării se lansau serii de cîte cinci lovituri succesive, timp în care adversarul cu mîna stîngă la spate nu avea voie să-și miște corpul, nici să se ferească de lovituri altfel decît prin mînuirea săbiei. Scopul era primirea unei tăieturi cît mai adînci, dar cel mai mult conta felul în care reacționa, adică afișarea unui curaj neclintit și mai ales a unei perfecte stăpîniri de sine în momentul sfîrtecării. Dincolo de depășirea unui prag în suportarea durerii, proba consta în testarea limitei psihologice prin asumarea riscului de mutilare și învingerea fricii. Lovitura care nu putea fi parată trebuia să fie primită fără a clipi, fără a tresări, cu un chip impasibil și fără cel mai mic icnet. Cicatricea obținută nu era decît trofeul, un indiciu că tînărul a trecut prin această experiență prin care și-a dovedit bărbăția.

În plan social, cicatricea era dovada absolvirii unei universități de elită, era o diplomă de excelență înscrisă pe obraz, semn de recunoaștere și condiție de recrutare în rețelele profesionale de vîrf. În plus, funcționa ca un magnet pentru femei. Pentru a obține o cicatrice cît mai pronunțată, rana era zgîndărită, infectată, vindecarea era îngreunată prin introducerea în plagă a unor fire de păr de cal. Studenții mai slabi de înger, care își doreau cicatrice, dar nu și riscurile duelui, se tăiau singuri pe obraz sau cereau unui chirurg să facă incizia, ocupîndu-se apoi singuri de obținerea unei urme cît mai impresionante.

Studenții de azi nu-și mai rănesc obrazul, dar există adepți ai turismului extrem, care cred că ajunși la Heidelberg, de exemplu, ar putea obține o onorantă cicatrice și caută locuri secrete de unde s-ar putea întoarce acasă cu un astfel de suvenir.

Nu întotdeauna o cicatrice pe față este purtată cu mîndrie, oricît de „alfa” ar fi bărbatul astfel „însemnat”. Celebrul gangster Al Capone, foarte atent la construirea unei imagini publice impecabile, mereu extrem de elegant, chiar cochet, avea grijă să își ascundă, zi de zi, sub straturi de pudră, teribila cicatrice care îi brăzda obrazul stîng. Dobîndită în tinerețe, după o încăierare într-un bar, urîta cicatrice nu era pentru el decît un semn de slăbiciune, amintirea unui moment de stîngăcie, de nepricepere, urma vizibilă a unei înfrîngeri. Toată viața a suferit din pricina felului în care l-a „botezat” presa: Scarface. Porecla era un stigmat care nu putea fi acoperit cu pudră.

Lucia Terzea-Ofrim este conferențiar univ. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București, unde predă cursuri de antropologie culturală în cadrul Departamentului de Studii Culturale.