Gatopardismul

Pe 18 august a murit Alain Delon. Emoționat de veste, am dat fuga să revăd secvența din Ghepardul lui Visconti în care Tancredi / A. Delon îl anunță pe unchiul său, Principele Salina / B. Lancaster, că pleacă în munți să-i întîlnească pe republicanii lui Garibaldi. Contele este, firește, un monarhist. Îi disprețuiește pe „căuzași” și îl enervează ideile lui Mazzini. Dar își iubește nepotul, vede în el tinerețea pe care a avut-o și fiul pe care l-ar fi vrut, vede continuitatea și vitalitatea pe care un aristocrat trebuie să o aibă. Ce rost are aristocrația fără viitor? Salina știe bine că nici unul. Dar, în felul lui, și Tancredi știe asta.

În această scenă, Tancredi / Delon rostește cea mai faimoasă replică a romanului și a filmului: Se vogliamo che tutto rimanga come è, bisogna che tutto cambi („Dacă vrem ca totul să rămână așa cum este trebuie ca totul să se schimbe“). Sigur că intenția lui Tancredi nu a fost să fie filozof (nu e genul lui!), ci să explice de ce oameni ca el, provenind din nobilime, trebuie să fie aproape de revoluționarii republicani; tocmai ca să nu se piardă totul, tocmai ca să aibă grijă ca revoluția să nu măture totul. În carte și în film, personajul spune, de altfel: Se non ci siamo anche noi, quelli ti combinano la repubblica („Dacă nu sîntem și noi acolo, ăia îți aduc pe cap republica“). Iar Alain Delon joacă perfect sensul clar al replicii. Dar bătrînul Ghepard cuplează imediat la un alt sens, mai adînc. E ca și cînd un țînc zice ceva doar pentru că e „logic”, fără să își dea seama cît este de profund.

Dacă vrem ca totul să rămînă așa cum e, e nevoie să se schimbe totul. Aparent, un paradox, de nu chiar o contradicție. Italienii citează această formulă pentru a desemna schimbări false, schimbări care se produc anume ca să nu se schimbe nimic – ceva de genul „aceeași Mărie cu altă pălărie”. Cuvîntul gattopardismo desemnează, în jurnalismul politic și social mai ales, situația în care o putere simulează schimbări mari tocmai ca să păstreze situația anterioară. E o șiretenie? E o trișare? În politică, poate. Ce-ar fi politica fără viclenii?

Cum fac parte din generația care socotea că cineva care „a văzut filmul, dar n-a citit cartea” e cam prost (știu, acum nu mai e așa, acum e normal să vezi filmul sau să citești rezumatul sau să ți se citească în podcast rezumatul și se pune fără probleme că ai citit cartea), am dat fuga la roman. Reîntîlnirea cu Ghepardul a fost cel mai frumos eveniment al verii mele.

Se spune că, dacă vrei să scrii ceva, dar nu știi cum să începi, cel mai bine este să te așezi în fața foii albe și să scrii prima frază adevărată care îți trece prin minte. De acolo vor curge mai departe altele. Mă gîndesc că așa au stat lucrurile și cu enigmaticul Giuseppe Tomasi, duce de Palma și principe de Lampedusa (1896-1957). Însingurat, meditativ, cititor de mare performanță, taciturn. „Am preferat mereu compania lucrurilor companiei oamenilor”, va scrie într-un fragment autobiografic. Practic, nimeni nu putea bănui ce gîndește, ce-l frămîntă, ce crede despre lume, ce crede despre sine. Avea un fel de detașare seniorială față de toate cele și nu-ți puteai da bine seama ce-l îndurerează și ce-l bucură. În 1954 a călătorit cu o rudă a sa la San Pellegrino Terme cu ocazia unei oarecare festivități literare și a pretrecut ceva timp cunoscînd scriitori. Întors acasă, în Sicilia, va începe, deodată, să scrie. În iulie 1956, romanul Ghepardul este terminat. Imediat, apar semnele bolii care, un an mai tîrziu, îl va răpune pe principele de Lampedusa. După refuzuri succesive din partea mai multor editori, romanul apare postum, în 1958. Critica a strîmbat din nas:  a găsit că romanul e învechit, prea realist și prea paseist. Totuși, publicul cititor l-a cumpărat și l-a apreciat, i-a gustat farmecul vetust, ironia subînțeleasă și tragismul mut. În 1962, Luchino Visconti ecranizează romanul. Filmul său, cu Alain Delon, Burt Lancaster și Claudia Cardinale, va lua Palme d’Or în 1963. De atunci, cartea s-a tradus peste tot în lume și a cunoscut multe ediții în Italia.

Ghepardul povestește, după cum spunea chiar autorul, ce se întîmplă cu un nobil sicilian într-un moment de criză. De fapt, lumea se schimbă revoluționar în jurul său (este vremea marilor frămîntări garibaldiene), el însuși îmbătrînește, este un singuratic, un sceptic înțelepțit, captiv ferice în formalismul nobiliar-catolic, dar viu. Este căsătorit de ani mulți și are trei fiice, ceea ce l-a împins spre un vag misoginism. Îl adoră pe Tancredi, un nepot în care vede fiul pe care și l-ar fi dorit – îl adoră atît de mult încît îl înțelege pe acesta de ce refuză să-i fie ginere și se căsătorește cu seducătoarea Angelica, fiica burghezului din satul stăpînit de el. În ultimul capitol, care se petrece la aproape 30 de ani după moartea principelui de Salina, o găsim pe fiica sa cea mică reevaluînd complet trecutul prin prisma unor informații pe care tocmai le primește. Toată cartea, care este o splendidă și deznădăjduită apologie a conservatorismului, pledează pentru teza că ceea ce contează este trecutul, că în el rezidă capacitatea de a rezista viitorului, pentru ca la final să vedem că trecutul însuși este relativ și șubred. În plus, relicvele prin care credem că atingem Cerul pot fi false. Ce rămîne, atunci?

Ghepardul a fost numită „una dintre cele mai mari cărți singure” (E.M. Foster) și mi se pare că este cea mai bună caracterizare. Nu doar că este singura carte scrisă de Giuseppe Tomasi di Lampedusa (a mai scris puține povestiri și a lăsat cîteva carnete cu note nesistematizate – de fapt, opera lui întreagă este Ghepardul) și nu doar că această carte izvorăște dintr-o mare singurătate, cea a autorului. Dar este o carte a însingurării cuiva care ține la ceea ce crede că sînt lucrurile permanente ale lumii acesteia. Ghepardul este cea mai frumoasă lecție de nobil conservatorism și o asemenea lecție nu poate fi nici predată, nici primită decît în singurătate. Fără îndoială, cartea este puternic autobiografică. Principele di Lampedusa a încredințat manuscrisul unui prieten cu puțin timp înainte să moară, împreună cu o scrisoare în care citim: „...principele de Salina e principele di Lampedusa, Giulio Fabrizio, străbunicul meu; fiecare amănunt e real: statura, matematica, falsa violență, scepticismul, soția, mama germană, refuzul de a fi senator. Padre Pirone e și el autentic, chiar în privința numelui... scena relicvelor e absolut autentică, fiind văzută chiar de mine... Tancredi e, ca fizic și maniere, Gio (Gioachino Tomasi, un nepot îndepărtat al autorului pe care acesta l-a adoptat la bătrînețe, atașîndu-se foarte tare de el, exact ca principele Salina de Tancredi – n.m.), doar Angelica nu știu cine e...” și adaugă, ironic, „...cred că i-am făcut pe toți mai inteligenți decît au fost...”. Cum spuneam, cartea este adevărată pînă în ultima ei fibră. Vorbește, tolstoian, despre istorie și despre iubire, despre degradare, bătrînețe și moarte, despre micile bucurii ale vieții și n-ar fi nimic mai mult decît încă o carte foarte bună despre toate acestea dacă, la final, nu ne-ar convinge că noblețea este mai mult decît o poveste, este un fel de a fi, un fel de a înfrunta viitorul, singurul fel demn de a înfrunta viitorul. Astfel, Ghepardul devine, dintr-o carte foarte bună, o carte mare.

Fiind vorba despre mărturisiri de vacanță, e cazul să fiu sincer. Ghepardul este una dintre foarte puținele cărți pe care le iubesc (multe îmi plac, dar puține le iubesc!). Revin la ea cu oarecare regularitate. Așa că, aflînd că a murit Alain Delon, nu întîmplător m-am dus la o secvență din filmul acesta, și nu la oricare alta din vasta lui filmografie iconică. L-am regăsit acolo atît de tînăr (avea 28 de ani!), încît replica despre schimbarea necesară ca să nu se schimbe nimic pare neverosimilă în gura lui. Cum să știe un tînăr de 28 de ani ce e de făcut ca să nu se schimbe nimic, cînd el încă nu știe nimic despre măreția neschimbării? De unde să aibă un tînăr ca Tancredi / Delon experiența de viață necesară acestei replici? Se simte spiritul Ecleziastului în ea – nimic nou, ce se va face (noul revoluționar) s-a mai făcut și ce s-a mai făcut se va face iarăși. Aceasta este, de altfel, replica cea mai bună ce se poate da revoluționarilor și reformatorilor. Citatul din Ecleziast care mi se pare că palipită sub vorbele lui Tancredi („Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare“) a fost scris de Giordano Bruno în registrul Universității din Wittenberg pe cînd a predat acolo, pe la 1587, ca o replică acidă, peste decenii, dată lui Martin Luther chiar acolo, la el acasă. Într-adevăr, ce poate răni mai mult un reformator decît să i se spună: „Tot ce faci tu s-a mai făcut și tocmai de aceea tot ce vei face nu va schimba nimic”? Îmi plac din ce în ce mai mult cei care dau cu tifla schimbării. O lume în care e de bine să adori schimbarea, să o cauți, să devii un activist al schimbării și în care e de rău să reziști schimbării, să o refuzi, să o sabotezi, merită tifla. Tancredi asta face de fapt și bătrînului Principe îi ia puțin timp să înțeleagă că tînărul are dreptate. Pentru mine, gatopardismul nu e o trișare, ci o atitudine de viață. Înțeleaptă. Conservatoare.

În multe sensuri, vara aceasta a mea a fost străbătută de gatopardism. Am avut timp să urmăresc în amănunt delirul electoral american, dramoleta electorală românească, noile episoade ale tragediei israeliene și insuportabila agresiune rusească asupra Ucrainei. Sentimentul că se schimbă totul sub ochii noștri este irepresibil. Dar oare ce se schimbă, de fapt? Se luptă apologeții fanatici ai progresului cu dobitocii bezmetici ai regresului. Cum e mai bine? Gatopardism.

Și apoi, acest fragment genial va merge cu mine, mai departe: „Chevalley se gîndea: «Această situație nu va mai dura, administrația noastră nouă, activă, modernă, va schimba totul». Principele era abătut: «Toate astea, se gîndea, n-ar trebui să dureze, dar o să dureze veșnic; o veșnicie umană, bineînțeles, un secol, două secole...; și după aceea va fi altfel, dar mai rău. Noi am fost Gheparzii, Leii, cei care ne vor înlocui vor fi șacalii, hienele; și cu toții, gheparzi, șacali, oi, vom continua să ne credem sarea pămîntului».

Își mulțumiră unul altuia, se salutară. Chevalley se urcă în diligența poștei cățărată pe patru roți de culoarea vomei. Calul, înfometat și plin de plăgi, porni lunga-i călătorie. De abia se crăpa de ziua; puțina lumină care reușea să treacă prin perdeaua de nori era din nou oprită de murdăria eternă a ferestruicii. Chevalley era singur; printre izbituri și zgîlțîieli își udă cu salivă degetul arătător și curăță o bucățică de geam cît să vadă cu un ochi. Privi: în fața lui, sub lumina cenușie, peisajul sălta, un peisaj ce nu va putea fi mîntuit“.