„Împlinirea nevoilor emoționale ale unui copil nu este o problemă de răsfăț” - interviu cu psihologul Zenobia NICULIȚĂ

Cît de important e răsfățul în viețile noastre? De copii și de adulți? 

Răsfățul este un termen utilizat comun pentru desemna o varietate de comportamente cu semnificații diferite: alint, mîngîiere, tandrețe, abundență, desfătare, dar și răzgîiere, comportament exagerat, fără limite. Elementul definitoriu al primului set de sensuri al răsfățului este caracterul ocazional, greu de obținut și, de aceea, special. Atunci cînd acest caracter se pierde prin repetiție frecventă, exagerare sau acces nelimitat, se ajunge la al doilea înțeles al răsfățului: răzgîiat, lipsit de limite. Avem nevoie de afecțiune concentrată, mîngîiere deosebit de blîndă, momente de delectare și îndestulare și chiar huzur, mai ales din punct de vedere emoțional. Însă, pentru a-și menține statutul de răsfăț, aceste ocazii trebuie să fie (relativ) rare. Dacă devin obișnuite, atunci trecem din răsfăț în indulgență, lipsă de autodisciplină sau apatie. Orice bucurie sau plăcere tinde să se habitueze, ceea ce înseamnă că ne obișnuim cu ea și nu mai simțim recompensa la același nivel de intensitate. O plăcintă cu mere făcută de bunica în vacanță sau de sărbători e un răsfăț culinar și emoțional. O plăcintă cu mere în fiecare zi devine un obicei nesănătos, lipsit de savoare. După o vreme în care ceea ce trebuia să fie un răsfăț a devenit obicei, apar efectele pe termen lung ale indulgenței. Sănătatea este afectată, apar bolile datorate stilului de viață, se pot instala adicțiile, se dezvoltă atitudini și strategii de coping disfuncționale, ne simțim îndreptățiți să primim recompense din ce în ce mai mari pentru eforturi din ce în ce mai mici, devenim apatici, nemulțumiți, nemotivați.

Bunicii au acest rol? Pot fi ei considerați o instituție a răsfățului? 

În mod tradițional, bunicii se află în poziția privilegiată de a oferi alint, daruri și momente de afecțiune intensă nepoților, fără a fi constrînși de cerințele și îngrijorările specifice rolului de părinte. Momentele de răsfăț devin unele dintre cele mai dragi amintiri al celor care au fost nepoții de altădată. Desigur, și în cazul bunicilor se aplică aceeași regulă a măsurii răsfățului. Pe de o parte, dacă nu există o bună înțelegere între bunici și părinți, răsfățul oferit de cei dintîi poate interfera cumplit cu disciplina pe care au nevoie să o stabilească cei din urmă. Atunci cînd nevoile copiilor sînt obiectivul principal, bunicii și părinții pot ajunge la un compromis, în care este loc atît pentru alintul și răsfățul bunicilor, cît și pentru limitele sănătoase ale părinților. Acest clivaj între atitudinile părinților și cele ale bunicilor are de a face cu rolurile diferite pe care le joacă în viața copiilor, dar și cu un aspect mai puțin evident, legat de capacitatea lor de a tolera emoții inconfortabile. Convingerea că trebuie să creștem copii fericiți ajunge să saboteze rolul inițial al răsfățului bunicilor. În primul rînd, viața emoțională este dominată într-o măsură mai mare de emoțiile de disconfort decît de cele plăcute. Drept urmare, eforturile de a menține experiențele emoționale ale copiilor doar în zona de confort sînt sortite eșecului din start. În al doilea rînd, confuzia dintre suferință și protest conduce rapid la suprautilizarea răsfățului de către adulți pentru a opri manifestările emoționale aparent intolerabile ale copiilor. Suferința se referă la acea categorie de emoții care semnalează faptul că nevoile nu sînt îndeplinite și sănătatea emoțională, fizică sau relațională este afectată, pe cînd protestul copilului este un răspuns la disconfort. Suferința solicită reparație și mîngîiere, pe cînd protestul are nevoie să fie tratat cu o combinație de atitudine înțelegătoare și fermitate care să susțină antrenarea unor abilități precum reziliența, amînarea gratificării și autodisciplina. De exemplu, atunci cînd nepotul plînge pentru că se simte însingurat și trist la ceas de seară, are nevoie de mîngîierea și asigurarea bunicilor atît cît simte nevoia pentru a se liniști. Dacă, însă, același nepot plînge pentru că vrea să mai vadă încă un episod din filmul preferat în loc să se culce, atunci are nevoie de bunici care îi pot spune că înțeleg cît de mult își dorește să profite la maximum de jocuri și desene animate și de aceea vor căuta să facă timp pentru asta și zilele următoare. Acum, însă, e vremea de culcare oricît de rău le-ar părea.

Cum trasăm limita între răsfăț și răzgîială? 

Răsfățul fără limite devine ceea ce numim în termeni comuni răzgîiala. De obicei, termenul se aplică copiilor, dar el poate caracteriza și personalitatea adultă nematurizată. Rolul pozitiv al răsfățului constă tocmai în faptul că este o recompensă concentrată, un dar sau un comportament rar, cu valențe pozitive intense. Pentru a se putea menține astfel, răsfățul are nevoie să fie contrabalansat de autodisciplină sau, în cazul copiilor, de disciplina părinților care are ca scop antrenarea abilităților copilului de a-și gestiona impulsurile și emoțiile pentru a atinge un scop pozitiv. Autodisciplina stabilește regulile iar răsfățul excepțiile acceptate. În termeni de comportament, răzgîiala se manifestă prin cerințe însoțite de o atitudine de îndreptățire la tratament preferențial constant, pretenții, reproșuri, nemulțumire și lipsă de recunoștință, încălcarea limitelor celorlalți, indiferență față de eforturile celorlalți, lipsa empatiei, protest, crize de tantrum.

Există modele diferite legate de educația copiilor. Ce fel de adulți creștem în funcție de gradul de răsfăț? 

Există, într-adevăr, modele educaționale diferite la care părinții aderă conștient sau nu. Diferența nu este atît de mult legată de gradul de răsfăț, cît de alte două laturi importante (și de raportul dintre ele): împlinirea nevoilor emoționale ale copilului și disciplina. Împlinirea nevoilor emoționale ale unui copil nu este o problemă de răsfăț. Afecțiunea, sprijinul emoțional, timpul petrecut cu copilul, interesul arătat pentru ceea ce trăiește, conținerea emoțională, sprijinul și ghidarea în gestionarea eșecului nu sînt tratamente speciale. Ele reprezintă modalități de îndeplinire a unor nevoi fundamentale pentru sănătatea emoțională a copilului. Cealaltă latură care determină stilul parental este poziționarea față de disciplină. Această latură se referă la modul în care părinții își antrenează copiii să dezvolte autodisciplina, manifestată în cîteva categorii de comportamente: respectarea regulilor de conviețuire socială, a se motiva pe ei înșiși să ducă la capăt activități dificile atunci cînd curiozitatea, plăcerea și entuziasmul nu mai funcționează și a se opri din a ceda impulsurilor, atunci cînd acestea le dăunează sau îi îndepărtează de la scop.

În mod tradițional, părinții au atribuit comportamentele disfuncționale, impulsive sau dăunătoare ale copiilor nivelului ridicat de afecțiune pe care o primesc cei mici. În realitate, refuzul, crizele de tantrum, lipsa perseverenței, răspunsurile lipsite de respect etc. se datorează laturii referitoare la disciplină a educației parentale. Nu e o problemă de hrană emoțională (pentru care răsfățul e echivalentul desertului), ci de exercițiu pentru autodisciplină. Părinții care nu au o bună autodisciplină nu pot oferi copiilor lecții valoroase pe această temă. În consecință, sînt inconsecvenți atunci cînd este vorba de antrenarea autodisciplinei copiilor, ceea ce înseamnă că oscilează între situații în care nu oferă nici o îndrumare și ocazii în care, exasperați de comportamentele copiilor lor, izbucnesc furios, pedepsesc exagerat sau necontrolat, după care se simt rușinați, vinovați sau neputincioși, renunță la regulile pe care le doreau respectate, adaugă un comportament de răsfăț și, apoi, reiau ciclul lipsei de disciplină. Acest tip de intervenție parentală conduce la comportamente dezorganizate, care provoacă răbdarea adulților și dezvăluie confuzia copiilor cu privire la ceea ce se așteaptă de la ei.

În lumea noastră în care există o mare presiune economică, în care munca e glorificată, stresul mare și vacanțele devin un răsfăț calculat/planificat, cum ne mai bucurăm cu adevărat? 

Bucuria este o emoție primară care se manifestă ca răspuns la un stimul care ne împlinește nevoile, are o conotație pozitivă, duce la confort și, adesea, apare surprinzător. Ca toate emoțiile, bucuria scade în intensitate și frecvență la apariția aceluiași stimul. După Martin Seligman, capacitatea de a experimenta plăcerea, bucuria este în mare măsură înnăscută, iar metodele și tehnicile de cultivare a emoțiilor pozitive pot conduce, în cel mai bun caz, la o îmbunătățire de maximum 15-20%. Aceste rezultate sînt susținute și de neuro-endocrinologie, care explică pierderea capacității de a savura o experiență nouă (dar și mecanismele de formare a adicțiilor) pe baza proceselor de funcționare a sistemului dopaminergic. Dopamina este hormonul activator al plăcerii și recompensei, care modelează răspunsul organismului la anticiparea plăcerii, la nou și inedit. Mecanismele de eliberare a dopaminei în sinapse conduc la epuizarea rapidă a rezervelor de hormoni la stimuli noi, ceea ce face ca nivelul bazal de plăcere de după un puseu de dopamină să fie mai scăzut decît cel anterior. Aceasta înseamnă că bucuria și plăcerea resimțite după un mare răsfăț (de pildă, o excursie mult așteptată într-o țară exotică) sînt mai scăzute comparativ cu starea emoțională de dinainte de a pleca.

Pentru a ne putea menține capacitatea de a ne bucura, raportul dintre ceea ce este obișnuit și ceea ce este rar, excepțional are nevoie să mimeze condițiile naturale în care s-a dezvoltat psihicul uman. O vînătoare reușită, un fruct dulce descoperit din greșeală, o baie într-un izvor termal sau o masă îndestulată erau, pentru omul de altădată, momente rare și prețuite. De aceea, le căuta cu perseverență și le savura pînă la ultima picătură. Astăzi, cînd mediul în care trăim este caracterizat de abundență și supraconsum, cumpătarea, selectarea cu discernămînt a surselor de bucurie și recompensă devin atitudini esențiale pentru menținerea bucuriei autentice. Nu trebuie uitat că răsfățul este doar cireașa de pe tort, în timp ce baza fericirii ca stare globală de bine și împlinire constă din experimentarea de zi cu zi a conectării și atașamentului cu persoanele dragi, a stării de flux într-o activitate în care ne regăsim cu abilitățile și interesele noastre unice, a sensului și semnificației pe care le căutăm și le construim constant.

interviu realizat de Ana Maria SANDU