Leadership-ul actual din politică

Pentru o bună guvernare ai întotdeauna nevoie de oameni și, astfel, ajungem direct la tema leadership-ului. Vom vorbi despre leadership-ul în zona politicului ca despre un subiect mai general, raportat la tema guvernării. Vom încerca în această seară să vedem ce înseamnă leadership, mai ales leadership în politică, și care sînt lucrurile bune pe care le poate aduce un lider şi, mai ales, care este diferenţa între cum sînt și cum ar trebui să fie liderii, mai ales cei care activează în zona politică. Vom încerca, în final, să vedem ce putem face noi, cetățenii, după ce conștientizăm această diferență între ceea ce sînt și ceea ce ar trebui să fie liderii politici.

Într-o bună definiţie de lucru, leadership-ul este procesul prin care unul sau mai mulţi oameni influenţează pe unul sau mai mulţi oameni pentru a atinge un scop comun.

Din punct de vedere psihologic, leadership-ul este o trăsătură pe care o avem fiecare dintre noi și, bineînțeles, putem face comparaţii care evidențiază diferenţele dintre noi pe această dimensiune. Cînd ne întrebăm de ce apar aceste diferenţe între oameni, trebuie să înţelegem că leadership-ul are două componente majore: prima este o componentă genetică, iar cealaltă este o componentă învăţată. Cînd spun „învăţată” mă refer la învăţare formală, nonformală sau informală, inclusiv la unele cursuri, mai bune, sau mai proaste, de pe Internet. Mulți dintre noi sîntem conștienți de această componentă învăţată, dar puţini sîntem conştienţi de faptul că leadership-ul are şi o componentă genetică foarte puternică. Atunci cînd ne gîndim la impactul componentei genetice în leadership, estimările sînt în jur de 30%. Deci acceptăm faptul că în jur de 70% din ceea ce înseamnă leadership ține de formarea noastră, de ceea ce învățăm, iar diferenţa dintre două persoane care se pregătesc la fel ține de acești 30% factori genetici. Dar cînd eu spun că leadership-ul are 30% factori genetici, nu înseamnă că leadership-ul este produs genetic în proporție de 30%, ci înseamnă altceva: că diferenţa dintre leadership-ul meu şi leadership-ul tău poate să fie explicată genetic în proporție de 30%. Mai mult, cînd vorbesc despre componenta genetică a leadership-ului, nu vorbesc despre determinism genetic, ci vorbesc mai degrabă de o predispoziţie pe care o avem, unii dintre noi mai mare, alţii dintre noi mai mică, spre a dezvolta în personalitatea noastră această dimensiune de leadership. Studiile pe care le avem în acest moment, arată cu siguranţă că nu e vorba despre o predispoziție monogenică, ci de una poligenică, ceea ce înseamnă că sînt implicate mai multe gene în această predispoziţie.

Ce reiese cu adevărat interesant din studii este că acest substrat genetic, care este o precondiţie a leadership-ului, înseamnă de fapt o tendinţă de activare comportamentală, o tendinţă de a avea un impuls mai puternic şi mai rapid în diverse direcţii. Bineînțeles că impulsul de activare comportamentală poate să ducă în direcţii bune sau în direcţii rele, cum ar fi consumul de alcool sau consumul de droguri, însemnînd că există dificultăţi de control al impulsului. Pe de altă parte, componenta legată de deschidere, de explorare este o variantă pozitivă a impulsului de activare comportamentală despre care vorbesc. La fel stau lucrurile şi în cazul leadership-ului.

Privite simplist, studiile de specialitate indică faptul că oamenii care se află în poziţii de leadership sau desfășoară activităţi de tip lider au, statistic vorbind, o sănătate psihologică și fizică mai bună. Altfel spus, satisfacţia în viaţă e mai crescută dacă nivelul anxietăţii este mai scăzut. Numai că o analiză mai aprofundată, care trece de asocierile simple, observă că dacă controlezi în această asociere doi factori, şi anume educaţia şi veniturile, aceste asocieri pozitive ale leadership-ului cu sănătatea psihică şi fizică ori se reduc drastic, ori dispar, ori se inversează. Deci, altfel spus, avem această predispoziţie genetică, dar se pare că formatarea ei în direcţia pozitivă, sănătoasă, ţine foarte mult de educaţie şi de un alt factor important, veniturile. Veniturile care se leagă, pînă la urmă, tot de educaţie.

Dacă vom căuta lideri sănătoşi din punct de vedere psihologic şi fizic – iar pentru noi, cei care le delegăm puterea, e important să ştim că oamenii aceia sînt sănătoşi din punct de vedere psihologic, fiindcă atunci pot să ia decizii bune pentru noi –, prima concluzie pentru noi este următoarea, chiar dacă pare ciudată şi sînt dispus să o dezbatem: e important să alegem lideri educaţi şi care au deja venituri care le satisfac nevoile. Dacă alegem lideri care nu sînt prea educaţi sau n-au veniturile pe măsura nevoilor lor, nu e sigur că vom avea lideri care să aibă acel echilibru psihologic necesar pentru a lua decizii bune. Repet, acesta este un fapt stabilit ştiinţific, statistic.

În general, cînd evaluăm alte persoane sau alte grupuri folosim o mulţime de criterii. Dar, dacă ne uităm la analizele factoriale şi la analizele statistice complexe, vedem că de foarte multe ori toate aceste criterii se pot reduce la două mari dimensiuni ale evaluării. Prima se referă la competenţă. Cînd ne uităm la un om sau la diverse grupuri, avem tendinţa de a-l evalua prin prisma unui atribut de competenţă. Omul sau grupul căruia îi aparține pot să fie mai mult sau mai puţin competenţi. Sigur că sînt multe subcriterii care alcătuiesc această dimensiune de evaluare a competenţei. De obicei, încercăm să vedem inteligenţa, creativitatea, cunoştinţele declarative şi cunoştinţele procedurale specifice unor domenii în care ne-am intersectat cu grupurile sau cu persoana respectivă. În orice caz, această dimensiune a competenței este fundamentală.

Cealaltă dimensiune se leagă de ceea ce noi numim „caracterul uman”. Termenul englezesc este mai bun: „warmth”, căldură umană, omenescul. În această direcție căutăm anumite subcomponente, precum empatia, compasiunea, cum se poartă cineva cu ceilalți oameni, cît de agreabil este etc.

Întotdeauna avem tendinţa să combinăm cele două dimensiuni. Putem avea deci un om sau un grup pe care-l evaluăm drept competent, dar și cu un nivel crescut de omenie, de umanitate. Cei pe care-i așezăm în acest profil devin adesea lideri pe care-i urmăm şi îi vedem ca fiind nişte persoane care ne inspiră.

Dar avem și celelalte combinaţii posibile. Putem găsi că cel evaluat are un nivel crescut de competenţă, dar în planul omeniei nu primește de la noi o evaluare bună. De obicei, avem faţă de acei oameni o atitudine mai degrabă de invidie. Cînd îl vedem competent, dar nu-l considerăm foarte cald ca om, atitudinea noastră este mai degrabă de invidie. În cealaltă situaţie, cînd îl apreciem ca om, dar n-avem o apreciere deosebită faţă de competenţele pe care le are, atitudinea noastră este una de compătimire. Desigur, există și ultima combinaţie posibilă: competenţă scăzută și omenie scăzută. Asemenea oameni ne stîrnesc disprețul, îi respingem.

Așadar, ceea ce trebuie să știm și noi, dar și politicienii care ne cer votul, este că dacă întîlnim persoane în care vedem şi competenţă, şi omenie, înseamnă că întîlnim lideri care vor reuşi să ne unească pentru a ne atinge scopurile comune. Problema este, însă, că noi sîntem foarte zgîrciți cu asemenea evaluări. Este o problemă, pentru că eu o consider mai degrabă un mecanism de autoapărare. Rareori sîntem dispuşi să evaluăm pozitiv pe ambele direcții: și competență, și omenie. Dacă la prima impresie sau din primele interacţiuni am ajuns să considerăm că o persoană este foarte deşteaptă, creativă, competentă, ei bine, aceasta are mult de lucru ca să ne convingă că are şi un nivel crescut de omenie. Mai mult decît dacă n‑am fi avut primele interacţiuni cu persoana respectivă pe latura competenţei. Şi invers: dacă cineva a apucat să ne pară omenos, de treabă, cu greu îl vom recunoaște ca fiind competent. Va trebui să ne dovedească încă și mai mult că e competent. Dar şi dacă reuşim să recunoaștem ambele atribute – competenţă şi omenie –, putem fi siguri că am dat de liderii pe care-i urmăm şi care ne inspiră.

Deci, sumarizez ceea ce am spus pînă acum: liderii pe care-i alegem ar fi bine să fie oameni educaţi, să fie oameni care au deja venituri suficiente ca să le satisfacă nevoile, să fie oameni competenţi şi oameni de omenie.

Acum, aș vrea să schimbăm perspectiva. Politica şi lumea politică reprezintă un element stresant, reprezintă un stresor puternic, numai din cauza importanţei şi a greutății deciziilor care trebuie luate. Încă mai stresante sînt dinamica şi gradul foarte ridicat de impredictibilitate al domeniului. Oricui se angajează în politică şi vrea să facă din politică o ocupaţie, trebuie să-i fie clar că intră într-un mediu stresant. Dar și nouă, cei care nu facem din politică o ocupație, trebuie să ne fie clar că politicienii lucrează într-un mediu foarte stresant. Astfel, mentalitatea noastră va genera răspunsuri specifice unei provocări stresante. Unii dintre noi, ca şi unii dintre politicieni, au tendinţa să aibă un anumit mod de a gîndi mai degrabă iraţional. Or, o asemenea minte irațională aflată în interacţiune cu stresorul generează probleme psihice, și nu mă refer la tulburări psihiatrice neapărat, ci la probleme psihologice şi probleme de sănătate somatică, pe care noi le numim „distres”. Un om care experimentează distresul şi mă reprezintă în politică nu poate să ia decizii bune. Mai clar, un asemenea om nu mă poate convinge că este capabil să ia cele mai bune decizii pentru mine şi pentru grupul pe care-l reprezintă. În aceeaşi situaţie de stres, cineva care are un mod de a gîndi raţional va avea răspunsuri psihologice sănătoase şi o sănătate fizică mai clar evidenţiată. Așadar, știind că trebuie să alegem nişte oameni în poziţii de putere, adică niște oameni pe care votul nostru îi duce într-un mediu stresant, noi, ca cetățeni, ar trebui fim atenți cam ce fel de mentalitate are omul pe care l-am vota. Are el o minte mai raţională sau mai iraţională? Și trebuie să știm că, în funcţie de asta, el va fi un politician mai bun sau un politician mai puţin bun.

Acum, care sînt acei indicatori pe care, urmărindu-i, putem ști dacă modul de gîndire al unui om este mai degrabă rațională sau mai degrabă irațională? Pe oamenii înclinați mintal spre irațional o să-i auziţi folosind frecvent cuvinte și expresii precum „trebuie”, „catastrofă” și „nu pot tolera”. Adesea, ei fac evaluări globale, categoriale în legătură cu alți oameni. Adică, în loc să spună „comportamentul lui este problematic”, o să spună „este un bou” sau „este un prost”. Ei nu evaluează comportamentul cuiva sau răspunsul ca atare, ci pun o etichetă globală. Cînd au scopuri şi dorinţe, acești oameni le formulează în termenii „trebuie să...” și, în general, nu pot concepe să nu se întîmple. Au o gîndire rigidă şi absolutistă. Întotdeauna catastrofa este prezentă pentru că, dacă nu se întîmplă ceea ce ei cred că trebuie să se întîmple, efectul va fi întotdeauna o catastrofă.

De partea cealaltă, există mințile raţionale. Asemenea oameni nu gîndesc în termeni de „trebuie”, cu necesitate. Cînd ascult un politician spunînd „îmi doresc să reuşim să...“, „o să fac tot ce depinde de mine ca să...” şi văd cum acceptă că poate nu se va întîmpla așa, caz în care are un „plan B”, deja începe să-mi placă. E o mare diferenţă între a spune „trebuie să reuşesc”, „nu pot concepe să nu se întîmple” şi „îmi doresc să reuşesc, fac tot ce depinde de mine, dar accept că uneori s-ar putea să nu ne iasă şi avem planul B, dacă nu ne iese”. Bineînțeles că oamenii raționali fac și ei o evaluare a negativului, numai că această evaluare este întotdeauna nuanțată: lucrurile pot să fie rele, foarte rele, teribil de rele. Nu orice este negativ este o catastrofă.

De asemenea, oamenii cu mentalitate raţională au tendinţa să aibă toleranţă la frustrare. Adică, atunci cînd se întîmplă ceva ce nu corespunde nevoilor şi dorinţelor lor, nu ajung să spună „nu pot tolera această situaţie”, ci spun „e greu de tolerat, încerc să caut soluţii la ea” și o pot tolera. În plus, acest gen de oameni vor evita evaluările globale. În loc să spună despre ei înșiși că sînt deştepţi, că sînt creativi și despre ceilalți că sînt proşti sau incapabili, vor spune: „comportamentele mele sînt bune, comportamentul meu a fost performant, modul în care am gîndit a fost bun în situaţia respectivă”, fără să-și facă o evaluare globală.

 Cînd îi ascultaţi pe cei care vă cer voturile vorbind şi exprimîndu-şi părerile şi opţiunile lor în viaţă, fiţi atenţi la aceste lucruri. Cînd auziţi „trebuie”, „catastrofă”, constatați toleranţă scăzută la frustrare şi evaluări globale, sugestia mea este să vă întrebaţi serios dacă merită să susţineți un astfel de om, în condiţiile în care, dacă ajunge în acel mediu stresant, el va fi afectat pe termen lung atît psihologic, cît şi ca sănătate fizică. Dacă nu de dragul lui, măcar de dragul vostru, nu votați așa ceva!

Este adevărat că e foarte greu să eviți această evaluare globală a oamenilor. Şi eu, ca psiholog, cînd ies din contextele de psihologie, fac evaluări globale, atît asupra mea, cît şi asupra altora. Uit adesea că trebuie să evaluez comportamentul şi nu omul. Dacă tot facem evaluări globale, măcar să fim atenţi la liderii pe care vrem să-i împingem în faţă cum fac evaluările globale. Există unii care au o părere bună despre ei şi despre ceilalţi. Cînd vezi că un om are o părere bună atît despre el, cît şi despre alţi oameni, înseamnă că dezvoltă relaţii caracterizate prin ataşament securizant. Merită să investiţi în persoana respectivă. Pe unii o să-i vedeţi că au o părere bună despre ei şi o părere proastă cam despre toţi ceilalţi. Aceștia sînt disprețuitori, superiori. Eu îmi pun un semn de întrebare de fiecare dată cînd văd un asemenea om: va fi capabil să ia decizii în interesul binelui comun? Există și unii care au păreri proaste despre ei ca persoane, dar păreri bune despre alte persoane. Nici ei nu sînt în regulă. Noi, în psihologie, numim acest comportament „un stil preocupat”, iar în cazul celor care au o părere proastă şi despre ei, şi despre ceilalţi vorbim despre „un stil anxios”. Deci, altfel spus, dacă tot auziţi evaluări globale, măcar să ne uităm să fie o evaluare globală de tip securizant, fiindcă evaluarea globală de tip securizant creează stări emoţionale pozitive, stări psihologice sănătoase, ceea ce poate să crească probabilitatea unor decizii bune, corecte, eficiente.

Prin urmare, iată o nouă concluzie: este de dorit să alegem politicieni în funcţie de mentalitatea lor. Cînd vedem o minte raţională, putem să ne gîndim să-l / să o votăm. Cînd vedem o minte iraţională, să facem un pas în spate şi să ne gîndim bine dacă vrem să trimitem un om cu o astfel de predispoziţie într-un mediu atît de stresant.

Din ce am descris pînă acum, dacă sumarizăm concluziile, liderii noştri politici ar trebui să aibă un mod de gîndire raţională, să arate competenţă, omenie, să fie educaţi, să aibă deja un venit care să le satisfacă într-o mare măsură nevoile. Pe aceștia ar fi bine să-i votăm, dacă vrem să trimitem în zona politicii oameni care să rămînă acolo sănătoşi din punct de vedere psihologic şi fizic, pentru a-şi putea face treaba. Altfel, repet, s-ar putea să trimitem oameni care au sau dobîndesc probleme psihologice, probleme fizice şi care, foarte probabil, nu vor fi apți să ia decizii bune pentru noi toți.

Dar, se întîmplă acest lucru? Nu prea se întîmplă. Votăm asemenea oameni? Nu prea votăm asemenea oameni. De ce oare? Specialiștii din domeniile psihologiei, psihologiei sociale, sociologiei ştiu că atunci cînd vorbim despre relații care implică o delegare a responsabilităţii sau a puterii sociale, cum o facem cu unii politicieni, indiferent că e vorba despre relaţii personale, într-un cuplu, sau despre relaţii la nivel social, sînt două variante: uneori delegăm către oameni care sînt similari cu noi sub aspectul atributelor psiho-sociale, alteori delegăm către oameni care sînt complementari nouă. În unele situaţii domină un mecanism, în alte situaţii domină alt mecanism. Contexte diferite, trăsături de personalitate diferite care ne duc spre un mecanism sau altul. Studiile arată că, în ceea ce priveşte modul în care noi stabilim relaţii şi ne delegăm puterea spre reprezentanţii noştri politici, domină mai degrabă principiul similarităţii. Complementaritatea intervine într-un singur aspect, anume în delegarea care implică leadership. Deci, altfel spus, noi avem tendinţa să alegem politicieni care cam seamănă cu noi, dar, spre deosebire de noi, au un leadership mai puternic ca noi. Și cineva ar putea imediat reacționa: păi, și nu e bine așa? Ar fi bine dacă societatea ar fi aşa cum vrem noi să fie. Dar, dacă ne uităm la societatea noastră şi vedem nivelul educaţional pe care-l avem pe scară mare, dacă ne uităm la neîncrederea pe care noi o avem unii în ceilalţi, la încrederea pe care noi o avem în instituţii, dacă ne uităm la concentrarea puterii pe care o acceptăm şi o promovăm de multe ori, dacă ne uităm la modul în care modelăm comportamentul social – cei mai mulţi dintre noi preferă pedepsele și nu recompensele ca mijloc de modelare a comportamentului social –, dacă ne uităm la caracterul colectivist al societăţii noastre care refuză diferenţierea şi recunoaşterea meritelor, de ce ar fi politicienii altfel? Noi alegem oameni care ne sînt similari şi, mai mult, le dăm şi leadership prin care să-și menţină aceste caracteristici. Poate că noi avem aceste atribute, dar cel mai probabil nu avem leadership-ul să le implementăm; ei o să le implementeze şi, dacă le implementează, le menţin. Și asta este o problemă  majoră în relaţia noastră cu politicul. Dar am și o veste bună, ne întîlnim adesea cu situția în care negativul se transformă în pozitiv.

Studiind psihologia românilor, am mai spus-o, m-a frapat discrepanţa mare dintre cum sîntem şi cum ne credem. În cazul multora dintre noi există o discrepanţă foarte mare între cum sînt şi cum se cred, în sensul că îşi proiectează multe atribute pozitive: cinste, ospitalitate, inteligență şi aşa mai departe. Ei bine, crezîndu-se așa, mulți dintre noi votează, pe principiul similarității, exact asemenea oameni. Așa se face că, în politică, mai vedem şi politicieni reuşiţi. Ei ajung să fie aleși pe o iluzie de sine. Dacă eu mă cred generos, chiar dacă nu sînt foarte generos, dacă mă cred şi cinstit, chiar dacă nu-s chiar cinstit, dacă mă cred inteligent, chiar dacă nu sînt inteligent, pe principiul similarităţii, chiar dacă este o iluzie, voi căuta, voi delega, voi vota oameni care au aceste valori. Deci, altfel spus, de cele mai multe ori politicienii reflectă societatea care i-a împins în poziţii de putere, dar, în cazul societăţii noastre, această autoevaluare excesiv de pozitivă ne poate ajuta să mai aducem şi politicieni similari nu cu ceea ce sîntem, ci cu ceea ce noi credem că sîntem. Și asta este foarte bine!

Nu aș vrea să închei înainte de a mai aduce în discuție o perspectivă relevantă pentru tema noastră. Am descris și cu alte ocazii un pattern care indică o diferenţă destul de clară între tipul de societate românesc şi tipul de societate occidental. Am făcut studii în acest sens și le-am repetat după un timp. Iniţial, studiile au fost făcute de un grup de americani şi colegi de la Iaşi. Au fost reluate după aceea în diverse alte culturi. Apoi, le-am făcut și noi, la Cluj. Ideea era asta: iei un grup de tineri americani şi un grup de tineri români, care n-aveau neapărat o relaţie bine stabilită între ei, și le dai anumite sarcini – trebuiau să rezolve nişte lucruri, să joace un joc. Jocul presupunea interacţiune între ei și, în funcţie de rezultatele la jocul respectiv, primeau puncte care puteau fi transformate după aceea în recompense, în beneficii – jetoane cu care puteau să cumpere ceva sau bani, au fost diverse variante. Începînd să interacţioneze unii cu ceilalţi, grupul începe să se structureze treptat, unii care sînt mai buni încep să devină lideri sau, chiar dacă nu-s mai buni, au trăsăturile care-i fac să se impună şi să devină lideri în grupul respectiv. Grupul americanilor venea, evident, dintr-o cultură a individului autonom, o cultură a descentralizării puterii. Liderii din grupurile americane începeau să-i susţină pe acei membri din grup care erau mai buni în cadrul jocului, în sensul că le dădeau mai multe oportunităţi să intervină. Fiindcă cei buni erau susţinuţi, performanţa grupului era destul de bună. Luau multe jetoane. Cînd distribuiau beneficiile, le distribuiau astfel încît cei care au contribuit mai mult să aibă mai mult decît ceilalţi, dar toţi primeau cîte ceva. Cîştigînd mult per ansamblu, şi cei care primeau cîte ceva nefiind neapărat foarte performanţi erau mulţumiţi.

Cum funcţiona leadership-ul românesc? Liderii noştri, venind pe un fond psiho-cultural de concentrare a puterii şi de colectivism care nu încurajează diferenţierea, nu-i susţineau pe cei mai buni. Nefiind buni sau nefiind mulţi buni, nici cîştigurile n‑au fost foarte mari. Iar regula de distribuire a fost: să nu se supere nimeni, toţi primesc egal. O regulă bună, ai spune, dacă te gîndești la mişcarea generală spre socialism. Problema este că, deşi intenţia a fost bună, în final s-a supărat toată lumea. Cei care au fost mai performanţi au fost nemulţumiţi fiindcă aşteptau, totuşi, să fie o diferenţă între ei şi ceilalţi, iar ceilalţi, care n-au fost foarte performanţi, cîştigul per ansamblu fiind mic, au primit ceva aproape nesemnificativ.

Acest joc ne arată de ce leadership-ul este fundamental. Puteţi generaliza acest lucru. Vă puteţi gîndi la modul în care funcţionează o şcoală, o universitate, o grădiniţă, o companie, la modul în care funcţionează sisteme mai mari, la nivel politic. Liderul este foarte important, şi atunci vă îndemn să aveți grijă pe cine alegeți să puneți într-o poziţie de putere, mai ales în zona politică.

Sper că am reușit să schițez cît de cît un fel de ghid care să vă fie util în următoarele luni.

(fragment din conferința „Despre mindset-ul leadership-ului actual în politică. Cum este și cum ar trebui să fie”, susținută de Daniel David în cadrul Conferințelor Dilema de la Oradea, pe data de 17 mai a.c. Transcrierea și editarea necesară trecerii de la oralitate la forma scrisă aparțin redacției. De asemenea, redacția își asumă și traducerea unor termeni specifici)

Profesor univ. dr. Daniel David este rectorul Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca, președintele Asociației Psihologilor din România, membru corespondent al Academiei Române și membru al Academia Europaea.

Foto: C. Hord