Multiculturalism și monodiversitate

În prezentarea acestor conferințe, Sever Voinescu spune: „Multiculturalismul este astăzi, pentru societăţile libere din spaţiul european, mai mult decît un concept descriptiv – s-a vorbit despre asta mult în aceste zile, ceea ce nu ar ridica nici o problemă –, cît un fel de ideologie militantă care impune politici specifice, ceea ce complică foarte mult lucrurile, punîndu-le într-o tensionată confuzie”.

Multiculturalismul fireşte că este pluralism cultural, într-un sens. De fapt, dacă ne uităm la originea termenului în Statele Unite, predecesorul multiculturalismului, la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, în aşa-numita „Eră progresistă”, se numea „pluralism cultural”, iar oamenii care-l argumentau erau pilonii acestei epoci progresiste. Mulţi dintre ei erau filozofi din curentul pragmatic american. Unii au fost mari educatori, cum este John Dewey, altul este o figură extrem de importantă a filozofiei, Wiliam James, precum şi o figură inclasabilă, extrem de influentă după al Doilea Război Mondial în filozofia europeană, Charles Sanders Peirce. Toţi aceştia vorbeau despre „pluralism cultural”. Fundalul de idei al „Erei progresiste” s-a combinat într-un fel specific cu ideea pluralismului cultural, mai ales după al Doilea Război Mondial, și a zămislit în cultura americană această făptură care se numeşte „multiculturalism”.

Astăzi, dacă e luat în serios ca o mişcare de idei importantă nu doar în cultura noastră, ci în arhitectura instituţională a statelor moderne şi a UE, multiculturalismul nu poate fi redus la pluralism cultural, adică la coexistenţa mai multor culturi. Din punct de vedere conceptual, multiculturalismul este astăzi altceva decît pluralismul cultural. Găsim în Enciclopedia Britanică o definiție a multiculturalismului, care aparţine unui om de specialitate şi are avantajul că, în manieră britanică, este exactă, descriptivă şi nu omite lucrurile fundamentale. Precizez că fiecare cuvînt este important. Definiția sună așa: „Multiculturalismul este opinia potrivit căreia culturile, rasele şi etniile (e foarte important: după culturi apar rasele, etniile, deci multiculturalismul nu se referă doar la culturi!), în special cele ale grupurilor minoritare, merită o (alt cuvînt important!) recunoaştere (alt cuvînt important!) specială a diferenţelor în cadrul unei (alt cuvînt important!) culturi politice dominante”. Totul e spus aici, mai rămîne doar să înţelegem ce este spus.

Așadar, conceptele-cheie sînt rasa și etnia – şi nu menţionez cultura, pentru că elementul fundamental, atunci cînd cultura este articulată, este reprezentarea rasei, etniei, a genului sau a sexului în subformă culturală. Ceea ce e luat în seamă în multiculturalism este de fapt o reprezentare a identităţii, în care rasa şi etnia sînt foarte importante.

Al doilea lucru de remarcat este că e vorba despre un „grup minoritar”. Nu orice grup se poate bucura de eticheta de minoritar pentru a intra în aria de interes a multiculturalismului. Deci minoritatea și majoritatea sînt conceptualizate, instrumentalizate în multiculturalism. Expresia „recunoaştere specială” trimite imediat la ideea de privilegiu. Privilegiu vine de la cuvintele „privus”, care e adjectiv şi înseamnă privat, şi „lex”. Privilegiul este „lege privată”. Legile private, privilegiile, caracterizau „vechiul regim”. Revoluţia Franceză s-a ridicat împotriva vechiului regim şi a impus ideea de cetăţean pentru a elimina complet privilegiile. Astfel, cetăţeanul a devenit o prezenţă abstractă, generică, dotată cu drepturi „ale omului şi cetăţeanului” – aşa apar întotdeauna în Revoluţia Franceză, legate, drepturile sînt ale „omului şi cetăţeanului”. Iar despre cetățean ni se spune în mod expres că „nu mai este dotat cu nici un privilegiu”. Astfel, noţiunea de lege privată este anulată şi rămîne doar noțiunea de lege generică. Ei bine, în cazul multiculturalismului vorbim despre o recunoaştere specială, deci despre o reinstituire a privilegiilor.

În fine, remarcăm noţiunea de „diferenţă”, o noţiune crucială în filozofia postmodernă, şi noţiunea de „cultură dominantă”. În Germania, bunăoară, noțiunea de cultură dominantă („Leitkultur”) nu a putut fi pomenită pînă la începutul anilor 2000 într-un context care să nu fie derogatoriu sau asociat cu fascismul. A făcut-o chiar Angela Merkel atunci cînd a vorbit de eşecul multiculturalismului în Germania. (...)

Această problemă a multiculturalismului nu se pune în cazul altor culturi, ci doar în cazul culturii occidentale, şi este o preocupare exclusivă a guvernanţei occidentale – nu mai vorbesc de guvernare, că sînt şi eu postmodern acum, şi vorbesc ca Foucault, de „guvernanţă”, ca să ne recunoaştem între noi, postmodernii. (...)

Ce vreau să vă spun este că multiculturalismul, înţeles ca teorie şi practică a coabitării culturale şi a păstrării identităţii culturale în condiţii de disparitate minoritate-majoritate, în condiţiile de inegalitate ale raportului între cultura minoritară și cultura dominantă, adică multiculturalismul ca teorie și încercare de a păstra identitatea culturală în condiţiile coabitării într-un corp politic consistent care funcționează potrivit modernităţii liberale, se aliază şi îşi conceptualizează elementele de bază cu o ideologie sau o filozofie care nu mai este cea modernă, liberală, ci care este cea postmodernă şi care este, în opinia mea, iliberală în mod fundamental. Multiculturalismul a ajuns să adopte poziţii care sînt vădit împotriva civilizaţiei occidentale, care este văzută ca sursa tuturor relelor, și adăpostește temeri care merg de la ecologia profundă pînă la teoriile de gen, trecînd printr-o conceptualizare a identităţilor de grup într-o manieră rasială, care sînt pur şi simplu scandaloase şi care sînt rasiste în esenţa lor. Toate astea s-au petrecut pentru că multiculturalismul s-a aliat cu o filozofie care nu mai este liberală şi care i-a oferit sursele pe care eu le consider ilegitime şi aberante.

Ideea de „rasă şi etnie” a condus la teoria critică a rasei. Aceste noţiuni prezente aici au fost tematizate prin intermediul aportului postmodern la multiculturalism, care este Teoria Critică a Rasei, iar Teoria Critică a Rasei este rasismul. Realitatea existenţei grupurilor minoritare, realitatea raporturilor minoritate-majoritate şi care au o soluţie în teoria politică modernă în noţiunea de democraţie, au fost tematizate prin intermediul ideii de inegalitate, adică „diferenţă”, căci diferenţa este inegalitate, iar inegalitatea este obligatoriu discriminare, iar discriminarea este exploatare. În cele din urmă, instrumentul oferit de lupta de clasă din arsenalul marxismului se mulează perfect pe tematizarea raporturilor de inegalitate. De pildă, gîndirea bazată pe lupta de clasă poate intra imediat în binomul bărbat-femeie şi oferă un cîmp extraordinar de bogat înţelegerii aparent foarte fertile a adevăratelor raporturi dintre bărbaţi şi femei, ceea ce viciază totul într-o manieră teribilă.

Deci raportul grup minoritar – grup majoritar a fost tematizat în cele din urmă prin teorii ale puterii, care sînt extrase din Foucault. Observăm că această obsesie a micro-puterilor, a faptului că simpla verbalizare sau raportarea critică – ceea ce este un element constitutiv al modernităţii – creează imediat o nesiguranţă, o agresiune care este tratată ca violenţă şi, de aici, urmează revendicarea unui spaţiu sigur în care să se refugieze cel care – Doamne, fereşte! – este supus la critică, vine din postmodernism.

Ce mai vreau să adaug este legătura cu civilizaţia noastră. Andrei Cornea a vorbit de raportul dintre civilizaţie şi diversitate, şi e un fapt evident că orice imperiu este un exemplu de diversitate. Pentru că imperiul, spre deosebire de statul-naţiune, este bazat pe un corp fragmentar. Dar există un element de unitate fundamental, care induce nişte raporturi de subordonare care nu permit anumite libertăţi. Deci tipul de diversitate care există în Roma politică imperială este limitat. Din acest motiv, victoria cetăţii grecești asupra Imperiului Persan în războaiele medice este, cum spunea Pierre Manent, „o victorie antropologică” pentru că este victoria unui tip uman care face cu putinţă o evoluţie politică de care noi toţi beneficiem astăzi şi o numim, rapid, modernitate. Iar la această modernitate care permite mult mai mult decît interzice eu nu sînt dispus să renunț.

Statul-naţiune, care este însoţit în teoria politică modernă de statul de drept, de drepturile omului, de separaţia puterilor, oferă cadrul în care ceea ce nu merge bine în raportul minoritate-majoritate se poate rezolva prin formule clasic-moderne. Este o iluzie că acest gen de probleme pot fi rezolvate cu ajutorul acestui mariaj între ideea multiculturalităţii şi teoria postmodernistă

Civilizaţia occidentală este o civilizaţie care e plurală prin faptul că încorporează mai multe civilizaţii: civilizaţia Greciei, a Romei, a creştinismului, a modernităţii etc. Modernitatea poate fi înţeleasă nu numai genealogic, dar şi în termeni instituţionali. Grecia, Roma, creştinismul sînt actuale în formula modernităţii tocmai pentru că există o diversitate fundamentală în identitatea civilizaţiei noastre. Ei bine, această civilizaţie care a permis atît de multe este un pol de atracţie pentru tot globul. Uitaţi-vă la fluxurile migratorii: nimeni nu emigrează în Afganistan, în Iran sau în Algeria; toată lumea emigrează în Europa, în Statele Unite, în Canada, în Australia, în Noua Zeelandă, adică în ţările acestei civilizaţii occidentale. Pentru că civilizaţia occidentală a creat instituţii al căror mod de funcţionare este într-adevăr unic și genial. Ei bine, această civilizaţie occidentală este ţinta multiculturalismului.

Multiculturalismul are ca obiectiv demantelarea civilizaţiei occidentale. Există un moment comic, în 15 ianuarie 1987, cînd Jesse Jackson, împreună cu aproximativ 500 de protestatari, au mărşăluit pe Palm Drive, la marea intrare principală a Universităţii Stanford şi au scandat: „Hey, hey, ho / Western civ has got to go!” , adică un fel de „Olé, olé, civilizaţia occidentală nu mai e!”. „Western civ” era prescurtarea cursului de cultură și civilizație occidentală, şi protestatarii cereau ca acest curs să fie eliminat, pentru că era (și urmează șirul relelor...) cultura dominantă, cultura omului alb, cultura bărbatului heterosexual etc. Civilizaţia occidentală, care a inventat forme universale cum este statul de drept, cum este capitalismul, cum este ştiinţa modernă a naturii, cum este mecanismul de secularizare, trebuie să plece! Mecanismul de secularizare este şi el un mecanism universal, toate totalitarismele trebuind să fie văzute ca religii politice, fiind violări ale acestui principiu al modernităţii, care este separarea religiei de politic. Deci această civilizație trebuie eradicată. În numele diversităţii a fost introdus un curs care se numea „Culturi, idei şi valori”. Pe acelaşi motiv, faimosul curs de Istorie a artei occidentale de la Yale a fost eliminat în cele din urmă şi înlocuit cu ceva parohial. La intrarea în Muzeul Regal din Ontario era o superbă statuie a lui Henry Moore – acum a fost înlocuită cu o lucrare a unui autor indigen, care se tot schimbă și de acum înainte va fi întotdeauna o lucrare a unui autor indigen. (...)

Multiculturalismul a impus, prin politicile lui, conceptele=cheie ale postmodernităţii în arhitectura instituţională a statelor moderne, ceea ce constituie, după părerea mea, un asalt iliberal major. Capitalismul, care este un element fundamental al modernităţii şi care nu este nici pe departe ce a spus Marx că este, e un tip de ordine socială care este bazat pe proprietate privată, pe libertatea individuală şi pe garanţii juridice acordate proprietăţii şi libertăţii  individuale. Deci este ceva foarte complex și nicidecum nu poate fi redus la unul care exploatează nişte nefericiţi şi le extrage plusvaloarea ca să se îmbogăţească. Acest capitalism, care este oaia neagră a stîngismului dintotdeauna şi care a definit în permanenţă opţiunile tuturor totalitarismelor, astăzi este ţinta acestui postmodernism şi a multiculturalismului care se justifică prin cele mai bune obiective care ţin de modernitate: egalitatea în drepturi, respectul faţă de individ, faţă de credinţele lui. Ideea de început e bună, soluția, însă, e greșită.

(fragment din conferința susținută de H.-R. Patapievici pe 30 martie a.c. în cadrul Conferințelor Dilema de la Constanța. Trecerea de la forma orală la forma scrisă a fost realizată în redacția revistei Dilema.)

Horia-Roman Patapievici este scriitor.

Foto: C. Hord