Naipu, tărîmul tuturor posibilităților

În satul copilăriei mele se întîmplau lucruri ciudate. Dar cît se poate de reale. Naipu e locul de unde visam că plec când eram puștoaică. Îmi imaginam că urc în autobuzul care oprea în fața Căminului Cultural și că mașina mă va purta, ca prin magie, la oraș. Și că viața mea de-abia atunci va începe.

Viața la țară însemna să spun sărut-mîna tuturor oamenilor pe care îi întîlneam. Însemna o comunitate mică, unde toată lumea se știa cu toată lumea. Pentru că mătușa mea avea probleme psihice și vorbea de una singură, trăgînd cu un pistol de jucărie în avioanele de pe cer, crezînd că sînt bombe, rar mă întreba vreo bătrînă „A cui ești, maică?”.

Fiecare om avea un rol bine definit, un scop clar în viața satului și a comunității de pe lîngă rîul Cîlniștea. Începînd cu lăutarii din Naipu și gloria lor tîrzie (trimitere la titlul unui CD din 2004 cu melodiile lor), care cîntau cîntece de dor și jale, de dragoste și de pasiune la nunți, botezuri și cumetrii. Și pînă la bătrînele ce posedau un dar suprem, doar al lor, și care, în ochii mei de copil, se deosebeau de celelalte femei care nu știau să facă nimic spectaculos. Printre cele din prima categorie se număra și vrăjitoarea din sat care ghicea și făcea descîntece, dar pe care eu o știam numai din auzite. O astfel de femeie era bunica mea maternă. Ea ținea în casă un set de pietre colorate cu ajutorul cărora făcea tot felul de descîntece, îndeosebi pentru a alunga bolile.

Viața la sat mai însemna mese copioase la moartea cuiva, pachete cu mîncare și colaci date de pomană, vin cu care preotul stropea interiorul unei gropi proaspăt săpate, țuică turnată în păhăruțe la priveghiuri. Însemna femei care jeleau cu sau fără lacrimi persoana răposată, femei care știau toate obiceiurile legate de o înmormîntare, femei care găteau mîncare în cantități industriale. Erau vremuri în care oamenii nu știau cum arată „păcănelele” – cel mult văzuseră aparate de felul ăsta doar în filme.

Naipu era vestit pentru balta unde pescuiau orășenii la final de săptămînă. Dar cum eu nu înțelegeam care e plăcerea de a sta ore întregi cu o undiță, lîngă apă, îmi făceam adeseori de lucru pe lîngă tata. Datorită lui am descoperit cît de important era televizorul într-o gospodărie de la sat. Am înțeles încă de la o vîrstă fragedă cît de mult conta ca familia să aibă un televizor funcțional înainte de sărbătorile de iarnă. Pentru că în acele săptămîni ce precedau Crăciunul și Revelionul, atelierul tatălui meu se umplea de aparate defecte. Erau aduse de săteni cu căruțele, în cuverturi cu colțurile înnodate, în speranța că tata va putea să le repare. Deși trecuseră cîțiva ani de la Revoluție, deși în sat exista o discotecă și, cîțiva ani după ’89, a funcționat și un cinematograf în Căminul Cultural, nu toată lumea avea un televizor color pe masa din odaie. Așa că mulți aduceau pe brațe „pacientul” fabricat în epoca de aur, sperînd că vor putea să se uite la TV în seara de Crăciun și în noaptea de Revelion la emisiunile speciale de la TVR.

Erau ani de tranziție – dar eram prea mică să știu că perioada purta numele ăsta. În atelierul tatălui meu, bărbații discutau politică, fumau, făceau glume, sperau că timpul va trece mai repede și că televizoarele lor nu erau o cauză pierdută. Cămăruța aia unde se amestecau fumul țigărilor fără filtru, mirosul de transpirație al cămășilor și particulele fumului din vîrful pistolului de lipit cu fludor al tatei era ca o poiană – nu a lui Iocan, ci a lui Nelu lu’ Milion, cum era poreclit tata – în acei ani de după 1990.

Apăruseră după Revoluție cîteva cîrciumi ce aveau și rol de magazine alimentare, unde se vindeau de toate, nu doar pîine și alcool, ci și dulciuri, legume, țigări, chiloți, prosoape, absorbante, lame de ras. Fiecare avea publicul ei țintă, specificul ei. Bătrînii, după o zi de muncă la cîmp, beau coniac ori vodcă iefină. Femeile beau alcoolul acasă, din producție proprie ori nu, din pivnița lor ori din a altora. Tinerii își petreceau nopțile de sîmbătă la discotecă, iar în restul săptămînii stăteau într-un bar/magazin. Mi se împleticea limba de fiecare dată cînd încercam să-i pronunț numele acelui loc situat nu departe de școala unde învățam, mi se părea un ținut exotic, îndepărtat. Marlboro.

Au fost, de-a lungul anilor mai recenți, cîteva situații ce-mi demonstrau că Naipu încerca să se modernizeze, să țină pasul cu vremurile. Cum eu ajungeam foarte rar acasă, de cîteva ori pe an, vedeam din mașină sigla unei case de pariuri răsărită pe o clădire din centrul satului; sau îmi săreau în ochi stadionul și tribuna, ridicate pe locul unde se afla heleșteul; o școală nouă, mai mare, construită pe locul vechii instituții; o grădiniță nouă, la șosea, cu gardul colorat; un magazin cu haine second hand care nu a rezistat; un magazin cu vinuri ce s-a închis din nu știu ce motiv.

Un semn greu de trecut cu vederea al faptului că vremurile – și Naipu – se schimbă a fost cînd părinții mei și alți săteni și-au instalat, treptat, antene parabolice, cablu TV pentru a prinde cît mai multe posturi de televiziune, aparate de aer condiționat, boilere pentru încălzit apa, chiar și camere de supraveghere ce filmează și pe timp de noapte. Cînd eram eu copil, Naipu nu a fost genul acela de sat unde oamenii nu erau nevoiți să-și încuie porțile și ușile. Din contra. Chiar și așa, mă simțeam în siguranță. Pe atunci, oamenii știau care dintre săteni făcuse închisoare, cine avea probleme cu legea pentru că era violent, cine era „recidivist”. Pentru mine erau simple cuvinte, fără însemnătate. În naivitatea mea, nu înțelegeam de ce unul dintre bărbați fusese poreclit Vulpea. Și nici legătura dintre el și dispariția găinilor din curți.

Unele cîrciumi din anii de tranziție s-au închis. Clădirea unde am băut prima dată suc de la dozatorul TEC nu mai are astăzi geamuri, iar prin acoperișul găurit se văd tufe și copaci. Marlboro e o ruină, cu ușa spartă, ca o femeie care a îmbătrînit prea devreme și pe care nu a mai iubit-o nimeni; nu a avut un bărbat care să-i ofere o țigară și o șansă nouă după o partidă de amor, în amintirea zilelor frumoase petrecute împreună. Locul micilor magazine de unde oamenii cumpărau pe caiet, unde mama mă trimitea să iau pîine, sifon de la dozator, vin, suc, plicuri mari de Delikat a fost luat de altele, mai moderne. Acestea au vitrine frigorifice înalte, au „roboței” unde oamenii își plătesc facturile, unde își reîncarcă cu euro cartelele PrePay. Au aparate de tip vending machine de unde își cumpără cafea la pahar.

Odată cu trecerea vremii și intrarea în modernitate, sătenii și-au pus cablu TV și Internet, acum informațiile care îi interesează circulă pe alte căi, au conturi de Facebook și de Instagram. Cineva a creat o locație care, în urmă cu vreo 10-15 ani, cînd mergeam acasă, la părinții mei, se numea „Naipu City” (nu știu dacă astăzi mai există). Iar cînd ajungeam la mama sau la rudele mele, prioritatea era să dau un check-in, pentru ca prietenii să vadă unde mă aflu. Cu un nume ca acesta, nu e de mirare că o fostă colegă de liceu mi-a spus că Naipu i se părea o destinație exotică, asiatică, ba chiar m-a întrebat dacă nu cumva am inventat acest... loc.

În 2017, Naipu a avut parte de cele 15 minute de celebritate ale sale, cînd televiziunile și site-urile au preluat un subiect hot. Am scris și eu despre el, în 2020, o proză scurtă, „Ploaia de pietre”, publicată pe Revista de povestiri. Subiectul care a aprins imaginația jurnaliștilor: un băiat care ar fi fost sursa unor fenomene paranormale ce se petreceau în casa bunicilor lui. Dacă veți da un simplu search pe Goole cu „baiat naipu” veți vedea titlurile generate pe tema acestui mister.

Deși vorbim de anul 2017, oamenii din sat continuau să creadă în strigoi, în puterea acestor ființe de a se manifesta în viețile oamenilor de bună-credință, iar televiziunile s-au înghesuit să vină în satul nostru pentru o felie de rating, încercînd să afle cît mai multe despre băiatul de 11 ani și puterile lui. Nu mă aflam la părinții mei în acea perioadă, cînd la unele televiziuni se făceau transmisiuni, în încercarea de a arăta live ce poate face băiatul de 11 ani. Însă trebuie să recunosc că nu mă mai surprindea nimic legat de subiectul ăsta cu iz paranormal. Mai ales că, la fel ca alți copii din sat, și eu crescusem într-o comunitate unde superstițiile erau la ele acasă. Superstiții legate îndeosebi de momentele-cheie ale vieții. Poate că din motive de felul ăsta, mediul în care creștem și în care ne formăm ne influențează și ne modelează. Poate din astfel de motive, la vîrsta adultă sîntem fascinați de tradiții, de superstiții, de descîntece, de tot ce intră la categoria supranatural. Nu pot să nu mă gândesc la toate acele femei din Naipu, precum bunica maternă, care făceau descîntece și mici ritualuri cu scopul de a vindeca, de a alunga greața, durerile de burtă, „buba la inimă”, indigestia. Descîntecele lor se adresau nu doar oamenilor, ci și animalelor din gospodărie.

Nu pot să nu mă gîndesc la bătrînele din sat care obișnuiau să spele copiii pe picioare, în mod simbolic, de Rusalii, cu trimitere la un moment descris în Biblie, cînd Maria Magdalena i-a spălat lui Iisus picioarele și i le-a șters cu părul ei. La bătrînele plătite de rudele răposatului să tămîieze mormîntul acestuia timp de 40 de zile, dimineața cît mai devreme, la răsăritul soarelui, și să-i aprindă lumînări. O să închei menționîndu-le pe femeile din sat care, la fel ca bunica mea maternă, știau să verse cositorul într-o strachină cu apă. Știau, astfel, să-i vindece pe copii și pe adulți de o frică clară, tangibilă, aș putea spune chiar primitivă, în acele vremuri cînd nu exista conceptul de anxietate sau cel de fobie.

Acum știu că, într-adevăr, în satul copilăriei mele se întîmplau lucruri ciudate. Iar mie îmi plăcea să cred în ele, în întîmplările povestite de adulți la masă și care, uneori, mă țineau trează noaptea, într-o stare de neliniște.

Florentina Ionescu este jurnalistă la Viața medicală. A publicat proză scurtă în antologia Kiwi (editor Marius Chivu).

Foto: M.Chivu