Ne mai cerem scuze sau nu?

Scuzele și scuzarea, ne spun psihologii, dar și ultimele cercetări din neuroștiință, nu sînt nici pe departe acele acte de virtute morală ce se pretind a fi. Ba din contra. Crescute din ingrediente ale fricii (e.g. cortizol și adrenalină), ele reprezintă categorii etice negative, ale handicapării de sine (self-handicapping category) și infantilizăriii, demotivînd individul și deteriorîndu-i atît stima de sine, cît și capacitățile fizice, mentale și emoționale (Aguirre, 2015). În acord cu o „știință a scuzelor”, cerîndu-ți scuze nu faci decît să eviți o confruntare curajoasă cu tine și cu ceilalți, eșuînd într-o victimă continuă a procrastinării, a minciunii și înșelăciunii (Pontari, 2002). Experiența, sau pseudoștiința, ne spune exact pe dos, și anume că să-ți ceri/oferi scuze înseamnă să ai o atitudine curajoasă, virtuoasă etic, de recunoaștere publică a unei purtări urîte și că, în plus, fără „bastonul” civic al scuzării, al  bunului-simț, nici insațiabilitatea neplafonabilă a vanității deșarte și a autosuficienței, nici discreționarul unor „capacități de amenințare” a unora asupra altuia, deloc neglijabile în societate, nu mai pot fi ponderate. Cui dăm crezare și mai ales cum ieșim din impas – ne mai cerem scuze sau nu? Au vreo noimă scuzele?

Există fără îndoială o tensiune semantică în felul în care sînt explicate și justificate scuzele și scuzarea. Aceasta și-ar avea sursa în două observații concurente între ele, dar și contradictorii în ele însele. Pe de o parte, ideea că e bine să îți ceri scuze, că gestul scuzării ar avea o încărcătură morală și formatoare, dar care dezvoltă insidios caractere mai degrabă slabe, defensive, lipsite de forța necesară pentru a susține și apăra o poziție incomodă public sau blamată de toți ceilalți. Pe de altă parte, ideea că scuzele/scuzarea ar contribui la o creștere a civilității și armoniei în relațiile interumane, dar care în fapt maschează de cele mai multe ori atitudini ipocrite, false și oportuniste, care adîncesc neîncrederea în oameni și în onestitatea lor. Scopurile nobile și civilizaționale vizibile ex post se scufundă deseori în bănuiala existenței unei strategii regizate, manipulatorii, de recuperare a unor interese personale/colective lezate ex ante.

În plus, scuzarea, deși pare că întîlnește asimptotic conceptual iertarea, nu este același lucru. Spre deosebire de iertare (perdonare, le pardon) care este un fel de „dar” (don), de primire neașteptată de la cel căruia îi ceri iertare (Mauss, Jankélévitch, Derrida etc.), scuzarea (excusare) este nu doar cerută, invocată, ci și așteptată. E o diferență fundamentală, și de aici stinghereala deontologică în a le suprapune. Iertarea, în sensul ei originar, vizează o înțelegere intelectuală (dianoetică) mutuală, fără compasiune (etică) sau alte sentimente morale. Grecul antic, ca și romanul (Cassin), vedea în iertare un act de cunoaștere/recunoaștere a pardonabilului și de ignorare a impardonabilului, id est ierți atunci cînd alegi, îți folosești libertatea/puterea să ignori/recunoști un fapt regretabil, de regulă, de neiertat (impardonabil). Greșelile nu sînt, ci devin în acest fel pardonabile/impardonabile, prescriptibile/imprescriptibile, fie prin intermediul unei egalități intrinseci, de la om la om, creatoare de conștiință morală și de „mustrare” ziditoare ființial, ontologic, fie prin cel al unei „disparități verticale” (Ricœur), de la Dumnezeu la om, în care odată cu iertarea ți se dă și harul (darul) pocăinței și al mîntuirii divine.

Nici presupusa existență a unui drept al individului de a fi scuzat (apărut în secolele XII-XIII) nu face mai puțin controversată chestiunea scuzării. Bazat pe imposibilitatea de a nu greși, nu stabilește / nu implică în mod necesar că ofensa adusă de cel care îl pretinde va fi scuzată. Pretenția de a fi scuzat tocmai asta solicită – ca eroarea/ofensa să nu conteze, să fie scuzată/prescrisă. Greșeala este un fapt empiric, brut, însă recunoașterea greșelii ca fapt este ceva reflectiv (failibilismul notoriu). Deci, pe de o parte, dreptul de a fi scuzat, bazat pe faptul brut că ai greșit, este contradictoriu. Pe de altă parte, pretinzînd că ai avea acest drept, nu înseamnă că acceptarea scuzelor este implicită. Datoria/obligația de a scuza o faptă considerată de toți scuzabilă nu este perfectă, nu se impune de la sine, spontan, chiar dacă e așteptată. Din contra, schimbul de scuze este conjunctural, arbitrat de ceilalți, martori vizibili sau nu, și uneori chiar discreționar, însemnînd că oferirea și acceptarea scuzelor nu se petrece întotdeauna în acord cu voința sau demnitatea celui care le solicită / le oferă. De altfel, există mentalitatea scăderii în demnitatea ta de om atunci cînd ceri scuze, cel puțin în anumite culturi, inclusiv în cea românească (Palii).

Internalizarea rațională a acestui deficit de „acceptare morală” a scuzelor a însemnat în timp instituționalizarea scuzării, cu consecințe nu tocmai acceptabile moral – tolerarea unor comportamente care sfidează  bunul-simț și încalcă uneori bune practici, însoțită de certitudinea că totul este pardonabil. Însă o concluzie la cele spuse este aceea că scuzarea unor comportamente reprobabile moral sau civic, împotriva, poate, a simțului comun, nu înseamnă nici tolerarea sau ignorarea lor, nici obligația acceptării acestora. Omiterea acestei consecințe importante din tranzacționarea scuzării generează un fel de paradox – paradoxul toleranței erorii și situarea pe o pantă alunecoasă: riscul creării unei societăți intolerante, deși scuzele (toleranța la ele) pot fi pe buzele tuturor (Popper).

Ca atare, în ciuda unei mentalități dominante, scuzele sînt mai degrabă forme sau categorii etice negative (așa cum și parte din cercetarea științifică atestă). Această conjectură inconfortabilă nu pare prea departe de sensul lor originar. Etimologic, ele sînt mai degrabă concepte juridice, însemnînd, pe de o parte, o pledoarie în favoarea exonerării de o vină morală (prezumtivă sau nu), iar, pe de altă parte, exprimarea unei dorințe, nu tocmai la îndemînă celui care se scuză, de a fi dezincriminat de o faptă/vină considerată regretabilă, dar, implicit, pardonabilă.

Totodată, scuzele par că respectă și impun un ritual civilizațional, ce ar ascunde o ofensă blamată de opinia publică și care în unisonul ei dezaprobator l-ar solicita imperativ, eliberîndu-l pe scuzabil de vină, iar pe scuzator de ofensa suferită. Scuzarea, pe acest nivel de analiză, nu pare să solicite o transformare morală sau redresarea vreunui caracter/comportament vicios, ci doar urmărește să mai ridice din cînd în cînd capacul de pe oala sub presiune a conviețuirii sociale. Îmblînzirea moravurilor noastre este urmarea slăbiciunii noastre, spunea Nietzsche, prin urmare, nici pseudoștiința nu pare să nu aibă dreptate.

Cu ce putem rămîne din toată dialectica asta bizară?

Mai întîi, cred că rămînem cu ideea parțial contrariantă că a-ți cere sau a oferi scuze contribuie la dezvoltarea unei patologii morale intenționate, care deși nu este congenitală (e.g. predispoziția de a greși) se consideră public ca și cum ar fi. Pare că miza din spatele actului de scuzare este una dictată de o solidaritate in errare, subiacentă, clandestină în țesutul social și mai puțin de una a activării unor virtuți potențiale, de exorcizare a pornirilor regretabile, chiar dacă pardonabile. Oferind scuzele de rigoare te pui la adăpost și îl dezumfli pe celalalt de pretențiile moralizatoare. Scuzele, în modul acesta, reprezintă un fel de atestare publică a dezincriminarii morale și o spălare a imaginii de sine. Pentru a scăpa „basma curată” în fața ochiului public este suficient să ceri scuze sau să oferi scuze, chiar dacă de cele mai multe ori nici nu îți pare rău și nici nu îți pasă prea mult de cel în fața căruia te scuzi.

Paradoxal sau nu, toată această analitică arată că scuzele au o valoare mai degrabă socială decît morală, ele vizînd păstrarea unei ordini, a unei „păci între dobitoace” și nu a îmbunătățirii unor caractere vicioase, ba chiar a menținerii lor. Consecința și miza lor este mai degrabă educațională, civilizațională. În felul acesta se poate arăta că poți fi civilizat fără să fie necesar să fii virtuos moral.

În al doilea rînd, în conjuncție cu prima idee este aceea că scuzele și scuzarea nu solicită îndreptarea celui care pretinde să fie scuzat, ci doar acceptarea și înțelegerea unei situații de care nimeni nu e responsabil în mod direct și univoc. Scuzabil pare că înseamnă în mod necesar repetabil în eroare, astfel că sub acest oboroc viciile/greșelile par să rămînă nestingherite. Prin scuzare, regretul pe care l-ai avea nu pare să vizeze ce ai făcut, ci faptul de a fi pus în acea situație pe care nu ai ales-o și pe care nu puteai s-o eviți. Regretabilul, în acest caz, nu ar decurge din ratarea alternativei care l-ar fi putut evita (nu e din cauza ta), ci din cauze străine ție. Ar rezulta că situația ingrată și nu vreo culpă pe care ar avea-o îl plasează pe individ în zona scuzabilului/regretabilului. Scuzele sînt o manieră nu de a îndrepta o deficiență morală, ci de a aroga un fatalism al incapacității morale și de a-l impune tuturor. De aceea, îți ceri scuze față de ceea ce ai făcut, fără nici un fel de imperativ sau promisiune de a nu repeta ceea ce ai făcut sau de a nu mai declanșa în viitor operațiunea de scuzare. Cerînd scuze accepți temporar să decazi în ochii tăi, sub pretenția că vei crește în ochii societății, promovînd un fel de lașitate virtuoasă. Scuzele pun în evidență un eșec ireversibil, dar căruia i se diminuează importanța, prin chiar chestionarea ideii de libertate și responsabilitate. Înțelese așa, scuzele/scuzarea fac loc unei dihotomii necesare juridic: făptașul este pardonabil oricît de impardonabilă ar fi fapta lui (prezumția nevinovăției).

În al treilea rînd, rămînem cu ideea că atunci cînd ceri scuze exerciți un fel de „coerciție rațională” la recunoașterea faptului că sîntem oameni și că a greși este omenesc, ca atare nu ar fi nevoie să ne ascundem sub paravanul simulării capacității de a fi în armonie cu noi înșine și cu ceilalți. Scuzarea este cumva însoțită de acest echivoc moral și ontologic, nu doar pretinde că erorile sau viciile comportamentale sînt incidente nefericite, cauzate de evenimente neprevăzute, punînd individul în situații decizionale ce îi solicită în mod nedrept să se comporte etic, ci asigură în mod fals că așa stau lucrurile, că atunci cînd greșește, deși există o vină, nu e a lui. Scuzele ascund, deghizează indezirabilitatea actului de a cere iertare, de a fi făcut responsabil de eroare. De aici și infantilizarea și degradarea conștiinței de sine. Nu de puține ori acel „Scuze, vă rog” (eng. Excuse me, please! ori Sorry!) e mai degrabă un fel de cauționare a oricărei pretenții de autoresponsabilizare morală sau civică. Un mod ironic și cinic, destul de des întîlnit în ultima vreme, de a da peste nas oricui ar avea ideea profund ofensatoare de a te atenționa că ai greșit. Scuzele devin un fel de strategii incluzive, emoționale, de empatizare cu un sine fragil într-un mediu ostil. Vina devine pulverizabilă. Prin urmare, odată cu oferta scuzelor nu doar cererea iertării este trimisă în derizoriu, ci și legitimitatea pretenției de a nu fi scuzat. Scuzele oferă în acest fel platoșa intangibilității morale: un fel de „ți-am cerut scuze, ce d... mai vrei acum?”.

Dorina Pătrunsu este conferențiar univ. dr. la Facultatea de Filosofie a Universității din București. Interesele sale de cercetare și predare sînt filosofia socială și politică, analiza instituțională și teoria alegerii publice.