O casă din care s-a plecat în grabă

După multă vreme, am ajuns într-un sat din Transilvania. E sfîrșit de vară și, ani la rînd, în copilărie, mă prindea finalul vacanței la cîțiva kilometri de locul ăsta. Recunosc multe lucruri și, dacă închid ochii, aș putea încă să refac o hartă a zgomotelor și a mirosurilor, o arhitectură senzorială, care nu are nimic de-a face cu cea a caselor. Merii sînt la fel de plini de fructe ca atunci, în aer e un vag miros de fum și de verdeață, praful drumului se stinge ca focul de la primele picături de ploaie și se ridică apoi ca un abur deasupra noastră. Cei mai mulți dintre oamenii care erau atunci în jurul meu nu mai există decît în amintirea mea. Copilăria mi se pare uneori că seamănă cu casele din care se pleacă în grabă. Și unde totul rămîne nemișcat: obiectele, mobila, cărțile, pozele, hainele. Cei care suferă de Alzheimer reușesc să păstreze doar acest prim strat al memoriei, ca și cînd toate celelalte, mai fragile și mai volatile, n-ar putea rezista la această afecțiune degenerativă a sistemului nervos. 

Cînd scriu nu am vîrstă și o pot ușor recupera pe fetița de atunci. Îmi readuc la viață bunica, mătușile, părinții mei pot fi iar tineri, le aud discuțiile din bucătărie, o văd pe mama îmbrăcată în deux-pièces-ul ei bleumarin cu dungi lila, pe care și l-a făcut la croitor și care îi vine perfect. Citesc ca și acum pînă tîrziu, mănînc cartofi prăjiți cu ou în tigaie și salată de roșii, mă emoționează în continuare grădinile cu legume și florile de ochiul-boului, mirosul de vinete coapte. Ce am pierdut însă iremediabil e somnul acela profund de copil. O privesc pe Sophie și nu mă mișc, deși știu că nu o poate atinge nici un zgomot exterior. Îi urmăresc conturul feței, respirația, ca să nu uit. Diminețile copiilor în vacanță sînt un fel de viață paralelă. De ele mi-e foarte dor.