Pasiunile vitale

Cel mai mare izvor al nefericirii din lume pare a fi imposibilitatea de a trăi din pasiunile noastre. Cu toții credem că abia pasiunea cea mai adîncă e aceea care ne eliberează și ne pune pe calea unei vieți împlinite. Nietzsche crede însă că lucrurile stau altfel: cel care eșuează din neputința de a-și urma pasiunea ar fi fost la fel de nefericit dacă ar fi putut s-o cultive. Dacă îți place să joci șah pentru că i-ai văzut pe alți jucînd, dacă îți umpli timpul liber citind romane doar pentru că ele sînt populare printre cei care alcătuiesc „lumea bună”, atunci pasiunea ta te limitează la fel de mult precum o slujbă nedorită. Ea funcționează tot ca factor de nivelare a vieții. De fapt, nici nu poți vorbi despre pasiunea ta, crede Nietzsche: „Și  iată, numele ce i l-ai dat este același cu-al mulțimii, ai devenit norod și turmă prin virtutea ta” (Friedrich Nietzsche, Așa grăit-a Zarathustra, Editura Humanitas, 2014, traducere de Ștefan Augustin Doinaș, cap.  I.5). Însuși cuvîntul „pasiune” trimite către pasivitate, către faptul de a fi limitat de o forță exterioară. Cuvîntul german Leidenschaft îl conține pe Leiden, adică „a pătimi”, „a suferi”. Dar pasiunea trebuie să fie activitate primordială, deblocare absolută a tuturor forțelor vitale. Din acest motiv, Nietzsche creează un nou cuvînt: Freudenschaft, de la Freude, bucurie. Există așadar, potrivit filosofului german, pasiuni ale durerii, ale pasivității, cele care-și au originea într-un loc exterior propriei vitalități, și pasiuni ale bucuriei, ale activității vitale, prin care viața adormită începe să-și reverse energiile. Primele pot fi ușor numite, ele sînt pasiunile tuturor, scheme gata-făcute pe care le întipărim automat în noi înșine. Cele din urmă nu au nume, fiind pasiuni izvorîte din nevoile vieții care zace adînc în tine: „Mai bine-ar fi să zici «inexprimabil e și fără nume tot ce-mi stîrnește-n suflet suferință și plăcere și tot ce îmi înfometează măruntaiele»” (Ibidem, I.5). Semnul unei pasiuni vitale este incapacitatea de a-i oferi o explicație. Tocmai fiindcă ea își are originea în marile adîncimi ale vieții, nu-i poți găsi nici o justificare. Așa sînt de obicei toate pasiunile care aparțin spiritului. Este și motivul pentru care numai ele își fac apariția în condiții ostile.

Pasiunea ca Freudenschaft trebuie așadar să vină din haosul aflat la originea vieții din tine, singurul capabil de a te pune pe drum către propriul sine: „Vă spun, trebuie să ai în tine încă haos, spre a da născare unei stele dansatoare. Vă spun, voi încă aveţi în sinea voastră destul haos” (Ibidem, Prolog, 5). De ce e nevoie de coborîrea în haos? Fiindcă lumea în care trăim, crede Nietzsche, imprimă în noi o ordine a instinctelor pe care n-o punem nicicînd la îndoială. Contextul căruia îi aparținem configurează circuitul vieţii din noi, iar trupul simte neputincios cum propria vitalitate e călăuzită de o forţă străină. Inclusiv pasiunile noastre obișnuite, care par să ne elibereze, fac parte tot din această rețea a unei vieți anchilozate în gata-făcut. Profetul Zarathustra ne aduce o cunoaştere care „purifică orice corp“ (Ibidem, I,22) prin recuperarea haosului de dincolo de bine şi de rău, din care ţîşneşte viaţa. Aici își au originea pasiunile bucuriei, cele aflate în izvorul vital aflat dincoace de schemele fixe pe care ni le oferă lumea din jurul nostru. Abia prin ele viața se bucură de ea însăși, nemaifiind nevoită să ia forma unor sensuri deja cristalizate. În ea se poate manifesta liber voința de autodepășire a viului: „Toate fiinţele de pînă acum au creat ceva ce stă deasupra lor: vreţi voi să fiţi refluxul acestei uriaşe revărsări şi preferaţi să vă întoarceţi printre fiare decît să-l depăşiţi pe om?” (I.3).

Dar cum ar putea arăta în mod concret o asemenea pasiune vitală? Nietzsche nu o spune foarte clar, dar ne indică ce efect ar trebui să aibă: „Omul este ceva ce trebuie depășit: de aceea trebuie să-ți iubești virtuțile – căci ele te vor duce la pierzare” (Ibidem, I.5). Odată ce ai ajuns la originea vieţii, poţi privi cum din tine răsar pasiuni neştiute pînă atunci. Îţi poţi da seama că vitalitatea ta era prinsă sub greutatea gata-făcutului, iar ceea ce simţeai ca instinct era o parte infimă a vitalității tale potențiale. Pasiunile vitale dau naștere unor noi virtuți pentru care însă nu ai cuvinte, ele fiind creaţia propriei tale întîlniri cu izvoarele vieţii şi nu rezultate ale unui „trebuie“, impus de un spirit străin. Dar de ce să iubești aceste noi virtuți născute din pasiunile vitale dacă ele te vor duce la pierzare? Fiindcă ceea ce pierzi este, în cuvintele lui Constantin Noica, „omulețul” din tine, cel lipsit de vitalitatea necesară unei mari creații. Cu alte cuvinte, din pasiunea vitală se nasc virtuți care înfrîng omul mărunt din tine, adică acel om care trăiește fără a bănui puterile creatoare de lumi ale propriei vitalități

Dragoș Grusea este doctor în filosofie, lector la Universitatea Națională de Arte din București.

Credit foto: Wikimedia Commons