În cunoscutul său eseu din 1919, Politica, o vocație (traducerea titlului evită o cacofonie, de fapt este Politica ca vocație, încercînd o eschivă stilistică pe care am adoptat-o și în titlul acestui text, care, la rîndul lui, ar fi trebuit să se numească Politica ca pasiune), Max Weber spune că un politician trebuie să aibă trei calități ca să fie ce trebuie: pasiune, simțul responsabilității și simțul proporției. Aceste trei calități, nu-l fac politician bun sau rău, nu-i garantează succesul și nici nu-i asigură statuia; aceste calități sînt cerințele de bază ca să putem constata că are vocația de politician. Pasiunea, zice Weber, este dedicația intensă pentru ceea ce are politicianul de făcut și pentru cauză, indiferent care-o fi aceea. Da, știu ce-o să ziceți imediat, că noi nu avem politicieni care sînt dedicați vreunei cauze – așa e! Vor fi intrat în politică și dintre cei care au aceste calități, dar cei care au rămas, care au persistat, fac politică fie din vanitate (adică fără simțul responsabilității), fie ca să se căpătuiască. Și, din alt punct de vedere, cam toți fac politică pentru că nu sînt în stare de nimic altceva. Discuția despre profesionalizarea politicii este nesfîșită. Sînt argumente bune și pentru cei care susțin că politica trebuie să fie o profesie, o adevărată carieră, și pentru cei care susțin că politica e bine să fie făcută de oameni care au o altă profesie. În orice caz, sub aspectul pasiunii, politicienii nu oferă cine știe ce spectacol omenesc. Cei mai mulți sînt ipocriți cînd spun că au intrat în politică împinși de pasiunea de a servi comunitatea/țara.
Mai interesanți, infinit mai interesanți sînt chibiții. Milioanele de români care stau lipiți de ecrane ca să vadă, să audă, să citească politică, epuizați nervos, dar insațiabili, ținînd cu unii sau cu alții, suspectîndu-se între ei de prostie, trădare sau securism dacă nu sînt de aceeași parte a baricadei, sînt cu adevărat de explorat, dacă vrem să înțelegem cum se construiește (căci, da, se construiește) și cum se păstrează vie o pasiune – pasiunea românului pentru politică.
Mai întîi, o observație: pasiunea politică crește la români odată cu vîrsta. Cei mai pasionați de politică sînt pensionarii, iar cei mai îndepărtați de politică sînt adolescenții și tinerii cruzi. Se vede, mai ales, în zilele de votare. Ni se pare normal și avem imediat explicații: tînărul trăiește viața din plin, plonjează nesățios în lume, hormonii și curiozitatea de a descoperi senzorial lumea îl îndepărtează de politică, în vreme ce bătrînul stă cuminte, la locul lui, nu mai experimentează, biologia îl transformă în spectator. Iar politica e un spectacol facil, continuu, cu întorsături de situație neașteptate. Politica, însă, mai ales de cînd cu democrația, a căpătat orgoliul spectacolului. Adică se simte în concurență cu alte spectacole ale lumii și vrea să fie cel mai cel.
Avem, desigur, și particularități istorice. Cel puțin două generații de români au fost private de spectacolul politicii, căci în anii comunismului politica nu era spectacol, ci plictis. După 1990, pasiunea pentru politică a izbucnit în popor ca un taifun, înlăturînd orice alt interes public. Îmi amintesc că, în primul deceniu postcomunist, artiștii de toate felurile se văitau că se simt abandonați de publicul lor. Sălile de teatru erau goale, cinematografele deveniseră inutile și, în general, industria spectacolelor era falimentară. Televizorul cu politica acaparau toată capacitatea perceptivă a națiunii. Descoperiserăm ceva nou și nimic altceva nu ne mai interesa. Pasiunea pentru politică devenise într-o asemenea măsură marea noastră pasiune, încît nimic altceva nu mai avea loc. Politicianul devenise noua vedetă.
Politica stîrnește pasiuni pentru că provoacă sentimentul apartenenței și, prin asta, stimulează fibra identitară. Temele politicii sînt întotdeauna cele mai actuale și mai urgente, așa că e firesc să te simți cumva obligat să ai o opinie fără să ai neapărat o reflecție. Dar, în același timp, oamenii tind să ia politica drept o formă de istorie. Memoria personală, suma experiențelor personale așa cum revin ele în mintea celui care le-a trăit, este mai importantă decît orice altă formă de învățare în procesul de adeziune politică a omului obișnuit. De aceea este foarte dificil să discuți rațional despre politică și, mai ales, de aceea este politica, mai mult decît orice, o pasiune. Poate că, într-un anumite sens, politica chiar este o formă de istorie, dar multor spectatori poziția de spectator angajat li se pare că ține nu doar de un firesc al funcționării instituției cetățeanului în democrație, ci este un fel de datorie a omului față de comunitatea/națiunea sa. Amestecînd dimensiunea de spectacol cu miză mare și impulsul irepresibil al implicării, politica este pentru foarte mulți votanți o pasiune, o mare pasiune, o neobosită pasiune pentru că mai are o trăsătură, poate cea mai teribilă: nu se termină niciodată!
Credit foto: Wikimedia Commons
