„Politicianul priceput nu fură, căci priceperea e discernămînt, iar cine-l are nu poate fi decît onest“ - interviu cu Cristian Preda, profesor universitar de politologie, fost europarlamentar

E răspîndită opinia că actuala clasă politică are un nivel general foarte scăzut (și tot mai scăzut), nu doar în România, ci și pe plan global. Se poate cuantifica acest fenomen? Cît de justificată e opinia amintită?

Azi, opiniile publice din democrații sînt nemulțumite. Fenomenul e, de fapt, mai vechi. Acum vreo 50 de ani, un raport al Comisiei Trilaterale semnat de politologii Michel Crozier, Samuel Huntington și Joji Watanuki definea o așa-numită „supraîncărcare a democrațiilor”, observînd că societăți civile tot mai exigente deplîngeau faptul că guvernanții sînt tot mai incompetenți pe măsura trecerii timpului. Unii au zis că asta era doar o bază pentru o concluzie conservatoare, și anume că ar fi bine ca mobilizarea civică să slăbească, pentru a îngădui o guvernare cît de cît coerentă. Nu era numai asta. Dar e adevărat că, în Occident, rețele de ONG-uri și de intelectuali au definit standarde foarte înalte pentru guvernare. Iar elitele guvernamentale și parlamentare au început să fie recrutate (aproape) exclusiv din rîndul cetățenilor cu educație mult peste medie, astfel încît problemele societăților să fie înțelese și, astfel, rezolvate. Pe de altă parte, democratizarea care a debutat în Estul și Centrul Europei a revalorizat participarea cetățenilor, văzută ca un element indispensabil al tranzițiilor. Optimismul de la începutul anilor ’90 a creat sentimentul că lumea politică o ia din nou într-o direcție bună. Cînd unele din noile democrații au cunoscut crize, pesimismul s-a reinstalat, iar decepția privitoare la elite a crescut din nou. Inclusiv acolo unde nu au existat derapaje de la democrație și unde domnia legii a rămas sfîntă.

Politicienii din anii ’90, de la noi, erau mai competenți decît cei actuali?

Depinde pe cine comparăm cu cine. Dacă îi punem față-n față pe Iliescu și pe Iohannis, e destul de clar: în ciuda tuturor dezamăgirilor produse, pe care le-am exprimat și eu public de multe ori, actualul președinte e mai competent decît primul șef de stat ales direct de cetățenii români. Lentoarea lui e preferabilă mineriadelor. Dacă îi comparăm pe Șoșoacă și Vadim Tudor, apar controverse: unii vor zice că poetul de curte era poet, alții vor zice că avocata are studii juridice, așa că partida se va termina indecisă, dacă nu apare un arbitru care să observe că un poet nu e un simplu versificator, iar cine e avocat nu urlă, ci pledează. Cine îi judecă pe Petre Roman și pe Marcel Ciolacu va observa că primul a fost onest și a explicat că, de îndată ce a ajuns premier, s-a apucat să citească Machiavelli și Rousseau, în vreme ce al doilea nu pare să fi avut asemenea impulsuri, deși s-a înscris și el la un moment dat la un doctorat pe care i l-ar fi putut acorda școala de cadre a SRI. Mai e ceva. Iau, iarăși, un exemplu ca să arăt ce complicată e comparația: Mircea Ciumara, Mircea Geoană și Sebastian Burduja au doctorate de la ASE. Toate sînt proaste, dar din motive diferite: cel al lui Ciumara e o vorbărie marxistă însăilată înainte de 1989, dar susținută public după Revoluție; cel al lui Geoană conține largi extrase din discursurile unor înalți oficiali americani, care nu sînt preluate cum se cere; cel al lui Burduja nu aduce nimic nou, fiind mai degrabă un raport intern pentru o instituție decît o cercetare. Dar sînt convins că se vor găsi apărători ai excelenței fiecăruia dintre cei trei la fel de mulți ca și criticii lor.

Exista la un moment dat ideea că aceia care făcuseră politică și în vremea comunismului erau mai experimentați decît cei apăruți după Revoluție. În ce consta acea experiență, și în ce fel putea ea fi valorificată după 1989?

Aș pleca tot de la un caz. Unul dintre ce mai criticați politicieni români din ultimii ani a fost Valer Dorneanu. Deciziile lui de la CCR au stîrnit, pe bună dreptate, multe nemulțumiri. În schimb, puțini au reproșat faptul că Dorneanu e un exemplu desăvârșit de continuitate între vechiul regim și cel nou. El a fost înalt funcționar sau demnitar 22 de ani în timpul lui Ceaușescu și 33 – în regimul de după dictatură. Atunci cînd a fost angajat la Cotroceni în primul mandat al lui Iliescu, argumentul a fost tocmai acela că avea experiența Consiliului Legislativ ceaușist. Pe același temei, președintele l-a trimis, apoi, în Guvernul Văcăroiu, pentru a ține legătura dintre Palatul Victoria și Parlament. Între 1995 și 2000 a prezidat Consiliul Legislativ postcomunist, fiindcă – nu-i așa? – îl știa de pe vremuri, iar în următorii patru ani a prezidat și Camera Deputaților. Au urmat alți șase ani tot în Camera inferioară, trei ani ca adjunct al Avocatului Poporului, iar între 2013 și 2022, un mandat de judecător al Curții Constituționale, instituție pe care a și prezidat-o mai bine de un cincinal. 55 de ani în slujba statului au fost recompensați cu o pensie specială babană. Aparent, experiența căpătată într-o școală occidentală după 1990 a fost mai puțin apreciată decît cea a unuia ca Dorneanu. De pildă, Doru Baconschi e mai înjurat decît el. Inclusiv în rîndul intelectualilor care-și zic progresiști. Dacă îl veți citi pe unul dintre cei mai citați activiști stîngiști – pe nume Cornel Ban –, veți descoperi, de altfel, că îl iubește foarte mult pe fostul planificator comunist Nicolae Văcăroiu și-i critică pe toți ceilalți premieri români. Stînga asta nouă are gusturi foarte bizare: între miniștri, Florin Georgescu e mai bine cotat ca Valeriu Stoica. Nici cu dreapta nu mi-e rușine: Bode e credibil pentru peneliști mai mult decît a fost, să zicem, Florin Cîțu. De fapt, totul e politică. Exprimată mai mult sau mai puțin elegant, mai mult sau mai puțin subtil. Iar în politică nimic nu e neutru.

Ce e de preferat între un politician bine intenționat, dar incompetent și unul mai priceput, dar corupt sau cu tendințe autoritariste? 

Din fericire, figurile între care alegem sînt mult mai numeroase decît cele două-trei portrete schițate. M-am mirat să văd că un gazetar serios și un romancier de succes precum Stelian Tănase a putut subscrie tezei „corupție să fie, dar să aibă și populația un folos din asta”. E formularea lui, pentru a exprima ideea împărtășită de o categorie de inși pentru care ocuparea unei poziții publice înseamnă automat o ocazie de spoliere a statului. „Oricine ar face la fel”, îți spune șoferul de taxi convins că „toți fură”. De fapt, politicianul priceput nu fură. Fiindcă priceperea e discernămînt, iar cine-l are nu poate fi decît onest. Mai complicate sînt cazurile persoanelor competente care au porniri autoritare. Sînt complicate fiindcă servitutea voluntară nu a dispărut din societățile noastre, altfel foarte sofisticate. Iar ea îi poate ține în viață pe mulți inși competenți, care sînt votați fiindcă se pricep să ia decizii pentru alții, fiindcă știu să vorbească, fiindcă sînt capabili să seducă. În fine, două vorbe despre cazul celor bine intenționați, dar incompetenți: nimeni nu va declara rele intenții. Nu există politician care să îți spună: îți vreau răul, voi face în așa fel încît să îți îngreunez traiul etc. Odată ce înțelegi asta, îți mai rămîne un singur lucru de făcut: să vezi care dintre politicieni indică nu doar scopuri nobile și frumoase, ci și mijloacele pe care intenționează să le folosească și să-l alegi, dintre ei, pe cel care menționează mijlocul pe care-l consideri adecvat scopului pe care vrei să-l atingi. Democrația e, de fapt, un regim în care se confruntă mijloace, nu scopuri.

Electoratul a devenit în întreaga lume tot mai pretențios? Sînt justificate sau exagerate așteptările publicului din partea politicienilor?

Da, așa cum spuneam, pretențiile au crescut. E greu de spus dacă au crescut pentru că statul a devenit mai amplu, construindu-se, așa cum notează criticii săi liberali, ca o providență desacralizată – de unde și numele État Providence sau welfare state – sau dacă e vorba despre altceva, și anume despre un efect al democratizării societăților prin educație. Sînt cetățenii mai exigenți fiindcă s-au luminat mai mulți sau, dimpotrivă, fiindcă politicienii le-au promis că-i scapă, cum spunea lordul Beveridge, de orice teamă și-i protejează nu doar de bătrînețe, boli și accidente, ci și de orice formă de precaritate? Răspunsurile date acestor întrebări au organizat taberele politice din diverse țări. Care interpretează nemulțumirile din societate în chip diferit. La noi, de pildă, unele semnale civice sînt respinse ca inadecvate: acesta e tratamentul rezervat de majoritatea covîrșitoare a politicienilor atunci cînd vine vorba despre lupta contra corupției, despre sporirea egalităților sau despre independența presei. Cetățenii nu au nevoie, potrivit acestui punct de vedere, de protecție în fața abuzului în funcție, în fața inegalităților sau în fața confiscării opiniei. Sînt, în schimb, foarte populare printre politicieni acțiunile prin care sînt protejate alte lucruri: pensiile și, mai cu seamă, pensiile speciale, statutul și salariile bugetarilor, nu și ale angajaților din firme private, voucherele ce pot fi folosite drept mită electorală ș.a. Cultura noastră politică recentă e sinteza tuturor acestor sensibilități: și ale celor care vor cît mai multă egalitate în drepturi, cît mai multă libertate de informație și domnia legii, și ale celor care vor bani de la buget sub diverse rubrici.

Ce calități ar trebui să aibă un politician actual? Aveți un om politician favorit sau măcar acceptabil?

Dintre cei patru președinți, singurii pe care i-am votat din turul întîi au fost Constantinescu și Băsescu. Tot lor le-am fost și consilier. Dintre premieri, mi-au plăcut, în ordine, MRU, Cioloș, Boc cel de după divorțul de PSD din 2009, Isărescu și Tăriceanu, pînă la ruptura absurdă de tabăra lui Băsescu. Sînt cîțiva politicieni străini pe care îi prețuiesc: Thatcher și Reagan din generația ’80, Kohl, Havel și Chirac, Balladur și Merkel, Aznar și Blair, Jacques Delors și José Manuel Barroso. Pe unii i-am și întîlnit, pe alții îi știu doar din ziare sau din povestirile deputaților europeni cu care am lucrat zece ani în cap. Toți cei numiți aici au marcat vremurile în care au fost aleși. Enumăr doar cîteva dintre calitățile lor: promptitudinea în acțiune, care e determinantă pentru un lider; curajul de a merge, la nevoie, împotriva curentului; moderația, căci respectul pentru demnitatea umană nu poate fi construit cu radicalisme, ci doar cu cumpătare, cu măsură, cu dreaptă judecată; deschiderea către Europa, cu multe nuanțe, ceea ce a absolut firesc, fiindcă UE nu e un bloc omogen, ci un ghem de compromisuri.

Politicienii pricepuți în a cîștiga alegerile nu sînt neapărat și competenți în funcțiile în care se instalează după victorie. E acesta un neajuns al democrației? Poate fi remediat?

Democrațiile de azi sînt electorale. Ce-i drept, de la o vreme încoace se caută introducerea, pe ușa din dos, a procedurii care a fost caracteristica democrației secole de-a rîndul: e vorba despre tragerea la sorți. Unii văd în ea un remediu contra corupției, susținînd că dacă ne-am desemna guvernanții extrăgînd nume la întîmplare din cartea de telefon, nu organizînd un scrutin, am avea mai puțină corupție. E vorba, însă, de experiențe marginale. Democrația e bazată pe alegeri. Care presupun resurse de tot felul, de la cele financiare la cele umane. Să cîștigi o majoritate nu e deloc ușor. În Europa a devenit ceva extrem de rar să aduni 50% plus un vot la urne. Așa că, de foarte multe ori, cîștigarea alegerilor presupune și talent pentru a negocia acceptarea taberei tale în majoritatea care dă sau care măcar sprijină guvernul. Cine e responsabil va desemna în pozițiile astfel dobîndite – repet: prin vot și prin negociere – oameni care se pricep la ce acoperă portofoliul. Cine nu e responsabil se va juca oarecum cu focul: de pildă, la noi, multe partide desemnează miniștri sau secretari de stat, directori de agenții și de instituții deconcentrate cerînd filialelor propuneri în ordinea riguroasă a performanțelor obținute de acestea în alegeri. Iar fiecare propune ce are în curtea proprie. Așa ajung miniștri șoferi de tractor sau inși vag alfabetizați. E un joc cu focul fiindcă asemenea opțiuni slăbesc nu doar încrederea în partidul cu pricina, ci în întreaga mașinărie democratică.

În ce condiții am putea vorbi de un electorat mulțumit?

În mod ideal, electorii sînt fericiți dacă politicienii le oferă acces egal la mijloace utile pentru a acționa în chip liber. În realitate, sînt numeroși cei care se mulțumesc cu cîte un cadou făcut breslei ori categoriei în care sînt încadrați.

interviu realizat de Andrei MANOLESCU