N-am crezut niciodată că voi fi profesor. Nici nu mi-am dorit, de fapt, pentru că am idealizat întotdeauna meseria asta și mi se părea că e o chestiune strict vocațională pentru care nu eram, în mod clar, chemată, cum se zice. Eram exact în profilul de anti-profesor: eram timidă, anxioasă și îmi lipsea vocația dramatică de care un profesor are nevoie pentru a excela. La 23 de ani, cînd am predat pentru prima dată la un liceu din sectorul 6 a fost o catastrofă. Nu-mi plăcea, simțeam și vedeam că nu mă descurc și mă întorceam zilnic plîngînd în căminul din Grozăvești, unde stăteam pe atunci. Acceptarea la doctorat pe locurile cu bursă a venit ca o binecuvîntare și am plecat fără să mă uit în urmă, jurînd că n-o să mă mai apropii vreodată de catedră.
Mai tîrziu, am ținut ore la Literele bucureștene, în regim de plată cu ora. Nu literatură, ci istoria mentalităților, cultură populară, antropologie culturală. A fost și bine, și rău: în continuare, m-am mișcat greu în această meserie, simțind mereu că e un rol pentru care natura nu mă dotase suficient. Îmi plăceau discuțiile dintre studenți, am prins vreo două promoții de LUC cu studenți sclipitori și era o bucurie, un regal, să-i asculți. Dar îmi lipseau, știu acum acest lucru, forța, siguranța de sine, și ele au venit odată cu reîntoarcerea la liceu. Acești patru ani de profesorat au fost o școală pentru mine și le sînt recunoscătoare tuturor celor care au fost responsabili de prezența lor în biografia mea profesională: de la cei care mi-au făcut vînt de la Litere, aducîndu-și protejații în locul meu, la cei care m-au primit în mijlocul lor cu prietenie și încredere. Acum, mă simt ca acasă la Colegiul Economic „Nicolae Kretzulescu” și învăț zi de zi cîte ceva: de la cum să strunești o clasă de băieți gălăgioși, fără să țipi la ei, la cum să-i faci și pe cei mai rebeli dintre elevi să vrea să-l descopere, de pildă, pe interlopul Lică Sămădăul din Moara cu noroc.
Nu e ușor, nu e deloc ușor, mai ales în vremurile noastre. Să fii profesor la un liceu economic bun, dar fără clase de uman, e o provocare continuă. Nu vei scoate filologi din ei, dar dacă îi convingi să citească măcar unele dintre operele de Bac e o victorie uriașă. Unii dintre ei nici nu vor mai citi vreodată o carte, și atunci munca asta de zi cu zi (care include, da, și să citim în clasă fragmente întregi!) are un sens, e o cărămidă în construcția personalității lor. Meseria asta de profesor, și mai ales de profesor de limba și literatura română, capătă un sens superior. Cumva, asta lipsea din profilul meu și, chiar dacă există dezinteres, rezistență și chiar dispreț față de ceea ce fac (și față de școală, în general), faptul că există un elev care citește sau manifestă interes e de ajuns pentru mine. Unul singur, da, dintr-o clasă întreagă.
Nu știu cîtă pasiune e în meseria pe care, dintr-o mișcare stranie a destinului, am ajuns s-o fac. Dar pasiunea pentru literatură există și ea e, într-un fel, focul care alimentează mașinăria asta a predatului. Deși sînt conștientă în permanență că trebuie să îi pregătesc pentru Bac, care e un examen mediu, cu repere clare și puține elemente de neprevăzut, pentru mine contează mai ales să-i fac curioși, să-i conving un pic despre grozăvia literaturii. Mi se întîmplă să am accese de entuziasm vorbind despre Camil Petrescu sau despre Sadoveanu, și entuziasmul meu, pasiunea mea, da, ajunge la ei, ca orice lucru sincer. Adolescenții simt sinceritatea sau nesinceritatea ca nimeni altcineva, au un radar special și, cînd ești sincer, ai toate șansele să-i cucerești. Ei, atunci, în momentele alea, se face liniște și le sclipesc ochii, cum îmi place mie să spun. Sînt momente rare, dar pentru probabilitatea – mică, mare, cum e – ca ele să reapară mă duc la școală. Literatura bate TikTok-ul cinci minute, zece, cît durează discuția noastră despre umanitatea pestriță din romanul lui Rebreanu. E o victorie mică, recunosc, dar la vremurile de acum doar cu victorii mici, puse cap la cap, se poate cîștiga războiul. Sau măcar se poate supraviețui.
Nu sînt încă un profesor complet format, mai am de învățat și încerc să mă adaptez din mers. Să mă adaptez la vremuri și să încerc să nu vorbesc o limbă străină elevilor. Textele sînt grele, complexe și obișnuința lor de lectură e aproape inexistentă, deci e dificil să-i provoci cu povești care se întîmplă acum un secol. Nu știu ce ar fi de făcut: probabil că alternarea textelor clasice cu unele contemporane, mai accesibile, mai aproape de interesele lor. Dar nu sînt, în mod clar, pentru scoaterea acestor texte care au construit literatura română. Și, foarte important, aș corecta o eroare scandaloasă: aș introduce o autoare în toată programa asta de autori-bărbați. Hortensia, poate.
Cîtă pasiune e în meseria de profesor? Uneori, multă, alteori, cînd resursele personale sînt pe avarii (fiindcă și profesorul e om, da!), mai puțină. Dar speranța că voi vedea sclipirea din ochii cîtorva adolescenți confiscați de tehnologie și de epoca vitezei e acolo, există. E combustibilul meu.
Florina Pîrjol este profesoară de limba și literatura română la Colegiul Economic „Nicolae Kretzulescu” din București.
